strălucitoare înainte de a coborî şi înţelese imediat de ce. Acoperişul fusese smuls de pe şură. Ai fi zis că avusese loc o operaţie chirurgicală; treaba fusese executată aşa de curat, încât nu exista nici măcar o aşchie sau vreo urmă de gunoi pe podeaua pe care o protejase odată acoperişul. Trei bârne de sprijin atârnau în părţile laterale ale podului, iar din pereţi nu mai exista aproape niciun panou. În ceea ce mai rămăsese din această clădire aveai senzaţia că te-ai găsi în interiorul scheletului unui monstru preistoric.

Tom nu se mai oprise ca să treacă în revistă dezastrul din şură. Fugea de parcă ar fi fost diavolul pe urmele lui. Nu se uită în urmă decât o singură dată, cu ochii imenşi şi speriaţi. Nick nu se putu abţine să nu arunce şi el o privire peste umăr, în beci. Scara – făcută din lemn vechi, cu trepte cioplite pe măsură şi fixate în mijlocul fiecărui montant – cobora abrupt şi întortocheat spre umbre. Mai distinse pe podea câteva paie şi două perechi de mâini ieşind din întuneric. Carnea de pe degete fusese mâncată până la os de şobolani.

Nick nu văzu dacă mai era şi altcineva acolo, jos.

Nici nu-şi dorea.

Ieşi afară, urmându-l pe Tom.

 

Tom stătea lângă bicicletă şi tremura. Pentru moment, Nick îşi permise să se amuze pe seama caracterului dement şi năzuros al tornadei, care luase cu sine mai toată şura, în schimb tratase cu dispreţ bicicletele, apoi văzu că Tom plângea. Se duse la el şi-i puse mâna pe umăr. Tom se holba cu ochii căscaţi la porţile duble ale şurii, pe jumătate dărâmate. Nick făcu semnul cu degetul mare şi arătătorul. Tom îi acordă atenţie, în schimb zâmbetul la care se aşteptase Nick nu-i apăru pe faţă. Pur şi simplu îşi întoarse din nou către şură privirea aceea fixă şi goală.

― Acolo era cineva, spuse Tom pe neaşteptate.

Nick zâmbi, simţind răceala acelui zâmbet pe buze. Nu avea habar cât de autentică părea tentativa lui de a mima detaşarea, însă nu-şi făcea mari speranţe. Arătă spre Tom şi către el însuşi, apoi execută un gest brusc, ca şi cum ar fi tăiat aerul cu muchia palmei.

― Nu, îi răspunse Tom. Nu numai noi. Mai era cineva. Cineva care a coborât din vârtej.

Nick ridică din umeri.

― Nu vrei să plecăm? Te rog!

Nick îi făcu semn că da.

Îşi împinseră bicicletele înapoi spre şosea, folosindu-se de pârtia de ierburi scoase din rădăcini şi de pământ răscolit lăsată în urmă de tornadă. Aceasta coborâse la sol în partea vestică a Rosstonului, traversase US 283 dinspre vest spre est, aruncând în aer gardurile şi cablurile de conectare de parcă ar fi fost nişte corzi de pian, distrusese şura din stânga lor şi se năpustise direct prin casa ce se înălţa – se înălţase, de fapt – în faţa ei. La nici patru sute de metri mai încolo, urma ei înceta brusc în câmp. Începuseră să se spargă şi norii (deşi ploaia continua să stropească, încet şi înviorător), iar păsările cântau fără grijă.

Nick urmări muşchii puternici ai lui Tom jucându-i sub cămaşă atunci când îşi ridică bicicleta peste grămada anarhică de sârme rămase din gardul dărâmat la marginea autostrăzii. Băiatul ăsta mi-a salvat viaţa, îi trecu prin minte. Astăzi am văzut pentru prima oară în viaţa mea un vârtej. Dacă l-aş fi lăsat la May, după cum îmi făcusem socoteala, în clipa asta aş fi fost mort.

Îşi săltă la rândul lui bicicleta peste sârmele destrămate şi-l bătu pe Tom pe spinare, zâmbindu-i.

Trebuie să mai găsim pe cineva, gândi Nick. Trebuie neapărat, ca să pot să-i mulţumesc. Şi să-i spun şi cum mă cheamă. El nici măcar nu-mi cunoaşte numele, din cauză că nu ştie să citească.

Rămase în loc o clipă, luptându-se cu acest gând, apoi încălecară pe biciclete şi-şi văzură de drum.

 

Îşi petrecură noaptea în jumătatea din stânga a terenului lui Rosston Jaycees’ Little League. Noaptea era limpede şi înstelată. Nick adormi repede şi nu avu vise. Se trezi a doua zi dimineaţă gândind cât de bine era să ai pe cineva alături de tine; viaţa părea cu totul alta.

Polk County, Nebraska, exista cu adevărat. La început, nu reuşise să stabilească nicio conexiune logică, deşi în ultimii câţiva ani călătorise foarte mult. Probabil avusese o conversaţie cu o persoană care îi vorbise despre Polk County sau care venea chiar din Polk County, iar mintea lui uitase totul, la nivelul conştient. Exista şi US 30. În schimb nu putea crede nici în ruptul capului – cel puţin nu în strălucirea acelei dimineţi – că vor descoperi cu adevărat o bătrână negresă aşezată pe verandă, în mijlocul unui lan de porumb, cântând vechi imnuri religioase şi acompaniindu-se la chitară. Nu credea în prevestiri sau în viziuni. Însă i se părea important să meargă undeva anume, să caute nişte oameni. Într-un fel, împărtăşea şi el imboldul lui Fran Goldsmith şi al lui Stu Redman de a se uni. Până ce nu se înfăptuia lucrul acesta, toate aveau să rămână străine şi dezarticulate. Primejdia te pândea de peste tot. Chiar dacă nu puteai s-o vezi, o simţeai, în schimb, exact cum crezuse ieri că simte prezenţa Omului Întunecat, în beciul acela. Pretutindeni domnea senzaţia de primejdie, în interiorul caselor, dincolo de următoarea cotitură a şoselei, poate chiar ascunsă dedesubtul maşinilor şi camioanelor rămase pe toate drumurile principale. Iar dacă nu era acolo, atunci se afla în calendar, ascunsă printre filele lui. Primejdie, fiecare particulă a trupului său părea să şoptească acest cuvânt. ATENŢIUNE! PE URMĂTORII 60 KM DRUMUL ESTE STRICAT. NU SUNTEM RĂSPUNZĂTORI DE CEEA CE LI SE POATE ÎNTÂMPLA PERSOANELOR CARE TREC DINCOLO DE ACEST PUNCT.

În parte, asta se datora teribilului, imensului şoc psihologic al pustietăţii. Atât timp cât rămăsese la Shoyo, fusese în mare parte protejat. Nu conta foarte mult dacă Shoyo era gol sau nu, pentru că Shoyo era o localitate minusculă şi lipsită de importanţă. Dar când o porneai la drum, era ca şi cum... ei bine, îşi aminti de un film despre natură, al lui Walt Disney, pe care-l văzuse când era puşti. Tot ecranul