era ocupat de o lalea, de o singură lalea atât de minunată, încât te făcea să-ţi ţii respiraţia. Apoi aparatul de luat vederi se retrăgea cu o viteză ameţitoare şi vedeai un câmp întreg de lalele. Te dădea gata. Se producea o suprasarcină senzorială totală şi siguranţa unui anume circuit interior se ardea, tăind alimentarea cu energie. Era prea mult. La fel i se păruse şi călătoria asta. Shoyo era pustiu şi se adaptase la realitatea respectivă. Dar şi McNab rămăsese pustiu, ca şi Texarcana şi Spencerville; Ardmore arsese până la temelii. Mersese către nord, pe Highway 81, şi nu întâlnise decât căprioare. În două rânduri văzuse semne lăsate probabil de fiinţe omeneşti: urmele unui foc de tabără vechi de vreo două zile şi o căprioară împuşcată şi tranşată cu grijă. Dar nu şi oameni. Chestia asta era suficientă ca să te dărâme, pentru că enormitatea întâmplării te copleşea încetul cu încetul. Nu era vorba doar de Shoyo, de McNab sau de Texarcana, ci de America, zăcând ca o imensă conservă din tablă, pe fundul căreia n-au mai rămas decât câteva boabe de mazăre uitate. Iar dincolo de America se afla întreaga lume, gând care-l ameţea şi-i dădea o asemenea senzaţie de greaţă, încât renunţă să se mai gândească.

Se aplecă în schimb asupra atlasului. Dacă îşi continuau drumul, puteau spera că vor reuşi să işte un efect de bulgăre de zăpadă coborând spre vale şi crescând din ce în ce. Cu puţin noroc, aveau să mai culeagă câţiva oameni de aici până în Nebraska (sau să fie ei înşişi culeşi, dacă întâlneau un grup mai mare). După Nebraska, se vor îndrepta într-altă direcţie. Era ca o călătorie la capătul căreia nu te aştepta vreun odor mult căutat – fie el Graalul sau spada împlântată în nicovală.

O s-o luăm spre nord-est, îşi făcu el socoteala, şi intrăm în Kansas. Highway 35 îi va scoate la o altă versiune de 81, care îi va conduce apoi tot amarul de drum până la Swedeholm, Nebraska, unde se intersecta cu US 92 în unghi absolut drept. O altă şosea, US 30, le lega pe cele două, devenind ipotenuză a unui triunghi dreptunghic. Undeva, în interiorul acelui triunghi, se afla ţara visurilor lui.

Gândul la ea îi dădea un fior ciudat, de nerăbdare.

O mişcare surprinsă cu coada ochiului îl făcu să-şi ridice privirile. Tom se ridicase şi se freca la ochi cu ambii pumni. Un căscat cavernos făcu să-i dispară toată jumătatea de jos a feţei. Nick îi zâmbi, iar Tom îi răspunse şi el cu un zâmbet.

― Azi o pornim mai departe? întrebă Tom, iar Nick îi făcu semn că da. Piii, nemaipomenit! Îmi place să merg pe bicicletă. Doamne, da! Sper să nu ne mai oprim niciodată!

Lăsând atlasul deoparte, Nick se gândi: Cine ştie? S-ar putea să ţi se îndeplinească dorinţa.

 

În dimineaţa respectivă se îndreptară spre est şi mâncară de prânz la o răscruce, nu departe de graniţa dintre Oklahoma şi Kansas. Erau în data de 7 iulie, o zi fierbinte.

Cu puţin înainte de a face popasul pentru masă, Tom frână brusc, după obiceiul lui, şi cercetă semnul fixat pe stâlpul de beton pe jumătate îngropat în pământul moale de la marginea drumului. Nick citi pe indicator următoarele cuvinte: IEŞIŢI DIN HARPER COUNTY, OKLAHOMA – INTRAŢI ÎN WOODS COUNTY, OKLAHOMA.

― Semnul ăsta pot să-l citesc şi eu, îl asigură Tom şi, dacă Nick ar fi fost în stare să audă, ar fi fost amuzat şi impresionat, în acelaşi timp, de tonul devenit deodată înalt, strident şi emfatic: Acum ieşiţi din Harper County. Intraţi în Woods County. I se adresă apoi lui Nick: Ştii ceva, mister!

Nick clătină din cap.

― Eu, Tom Cullen, n-am ieşit din Harper County niciodată, pe crucea mea. Dar odată m-a adus tata până aici şi mi-a arătat semnul ăsta. Şi mi-a zis că dacă mă prinde vreodată de cealaltă parte a lui, o să scoată untu’ din mine. Sper să nu pună cumva mâna pe noi dincolo, în Woods County. Crezi că s-ar putea să dea peste noi?

Nick clătină din cap cu toată hotărârea.

― Dar Kansas City se află în Woods County?

Nick mai clătină o dată din cap.

― Dar înainte de a merge într-altă parte, trebuie să trecem prin Woods County, nu?

Nick îi făcu semn că da. Lui Tom îi sticliră ochii.

― Înseamnă că e lumea largă?

Nick nu pricepu. Se încruntă... ridică din sprâncene... dădu din umeri.

― Lumea largă, asta voiam să zic, îi explică Tom. Noi plecăm în lumea largă, mister? Tom ezită, apoi îl întrebă cu gravitate şovăitoare: Woods înseamnă lume?

Încet, Nick făcu un semn afirmativ din cap.

― Okay.

Tom se uită la indicator încă o dată, apoi se şterse la ochiul drept, din care se prelinsese o singură lacrimă. Apoi sări din nou pe bicicletă.

― Okay, să mergem.

Trecu peste graniţa ţinutului fără a mai scoate o vorbă, iar Nick îl urmă.

 

Pătrunseră în Kansas chiar înainte să se facă prea întuneric ca să poată merge mai departe. După cină, Tom se arătase morocănos şi obosit; ar fi vrut să se joace cu garajul. Ar fi vrut să se uite la televizor. Nu avea chef să mai plece nicăieri, pentru că-l durea fundul din cauza mersului pe bicicletă. Nu avea idee ce înseamnă o frontieră de stat şi nu simţi nimic din uşurarea lui Nick atunci când trecură pe lângă un alt indicator, pe care scria ACUM INTRAŢI ÎN KANSAS. În momentul respectiv, se făcuse atât de întuneric, încât literele albe păreau să plutească deasupra semnului de culoare maronie, ca nişte spirite.

Îşi făcură tabără la vreo jumătate de kilometru de graniţă, la poalele unui turn de apă înălţat pe picioare lungi, de oţel, ca un marţian de-al lui H.G. Wells. Tom adormi de îndată ce se strecură în sacul lui de dormit. Nick mai rămase treaz o vreme, urmărind răsăritul stelelor. Tot pământul din jur era în beznă şi, din punctul lui de vedere, absolut tăcut. Cu puţin înainte de a se culca şi el, o cioară coborî pe stâlpul unui gard din apropiere, părând să-l urmărească. Ochii ei mici şi negri erau înconjuraţi de semicercuri sângerii – reflectare a