— Ţi-am spus că nu! se răsti Cap-de-Mort şi, în clipa în care se întoarse din nou, Harry zări o sclipire roşie în ochii acestuia  şi pelerina îi foşni ca un şarpe; totodată, simţi nerăbdarea lui  Cap-de-Mort în cicatricea care îl ardea. Severus, pentru  moment, grija mea este ce se va întâmpla atunci când voi  ajunge, în sfârşit, faţă în faţă cu băiatul!

— Stăpâne, nu există nicio îndoială, cu siguranţă...

— ... dar există o îndoială, Severus. Există...

Cap-de-Mort se opri şi Harry îl văzu limpede, încă o dată, în timp ce învârtea Bagheta din Soc între degetele albe, holbânduse la Plesneală.

— De ce ambele baghete pe care le-am folosit nu au funcţionat când le-am îndreptat împotriva lui Harry Potter?

— Nu-nu îţi pot da un răspuns, Stăpâne.

— Nu poţi? !

Accesul de furie pătrunse ca o suliţă în capul lui Harry; îşi  muşcă pumnul, ca să nu urle de durere. Închise ochii şi deveni  dintr-odată Cap-de-Mort, uitându-se la chipul palid al lui  Plesneală.

— Bagheta mea din lemn de tisă a făcut tot ce i-am cerut,  Severus, în afară de a-lucide pe Harry Potter. A eşuat de două  ori. Ollivander mi-a spus, sub tortură, despre miezurile gemene,  mi-a spus să folosesc bagheta altcuiva. Am făcut întocmai, dar  bagheta lui Lucius s-a sfărâmat când s-a încrucişat cu a lui  Potter.

— Nu-nu am nicio explicaţie, Stăpâne.

Plesneală nu se uita la Cap-de-Mort. Ochii săi negri erau fixaţi în continuare asupra şarpelui care se încolăcea în sfera sa  protectoare.

— Am căutat o a treia baghetă, Severus. Bagheta din Soc,  Bagheta Destinului, Vergeaua Morţii. Am luat-o de la fostul său stăpân. Am luat-o din mormântul lui Albus Dumbledore.  Acum, Plesneală îl privea pe Cap-de-Mort şi chipul îi semăna cu o mască mortuară. Era alb ca marmura şi atât de nemişcat,  încât, când vorbi, fu aproape un şoc faptul că, dincolo de privirea în gol, era o persoană în viaţă.

— Stăpâne, lasă-mă să aduc băiatul!

— In această noapte lungă, când victoria mea este atât de aproape, am stat aici, zise Cap-de-Mort şi vocea lui suna doar puţin mai tare decât o şoaptă, şi m-am întrebat... m-am întrebat de ce Bagheta din Soc refuză să fie ce ar trebui să fie, de ce refuză să se comporte aşa cum legenda spune că ar trebui să se comporte înmâinile posesorului de drept... Şi cred că am găsit  răspunsul. Plesneală tăcu.

— Poate îl ştii deja? Eşti un om inteligent, totuşi, Severus.  M-ai servit cum se cuvine, mi-ai fost credincios şi regret ce trebuie să se întâmple.

— Stăpâne...

— Bagheta din Soc nu mă poate servi cum trebuie, Severus,  pentru că nu eu sunt stăpânul său de drept. Bagheta din Soc îi  aparţine vrăjitorului care l-a ucis pe ultimul posesor. Tu l-ai  ucis pe Albus Dumbledore. Severus, Bagheta din Soc nu poate fi cu adevărat a mea cât timp tu eşti în viaţă. , Stăpâne! protestă  Plesneală, ridicând bagheta.

— Este singura cale, spuse Cap-de-Mort. Trebuie să fiu  stăpânul baghetei, Severus. Dacă bagheta va fi a mea, îl voi  avea în sfârşit pe Potter. Cap-de-Mort şfichiui aerul cu Bagheta  din Soc. Plesneală nu păţi nimic şi, pentru o fracţiune de secundă, păru să creadă că fusese graţiat; dar atunci fu limpede ce intenţiona Cap-de-Mort. Cuşca şarpelui se rostogolea prin  aer şi Plesneală nu apucă decât să ţipeînainte ca aceasta să îi  curpindă capul şi umerii. Cap-de-Mort porunci în reptomită:

— Omoară-l.

Se auzi un ţipăt sfâşietor. Harry văzu cum lui Plesneală îi pieri din obraji puţina culoare pe care o mai avea şi se făcu alb ca  hârtia; ochii negri i se măriră când colţii şarpelui i se înfipseră  în gât, nu reuşi să urnească sfera fermecată de peste el, îi  cedară genunchii şi se prăbuşi la pământ.

— Regret, spuse Cap-de-Mort cu răceală.

Se întoarse cu spatele; nu simţea nicio urmă de tristeţe sau de remuşcare. Era timpul să părăsească coliba aceea şi să preia  controlul, cu o baghetă care acum avea să îl asculte fără să  crâcnească. O îndreptă spre cuşca înstelată în care era şarpele,  o ridică, eliberându-l astfel pe Plesneală, care se prăbuşi pe o parte pe podea, cu sângele şiroindu-i din rănile de la gât. Capde-Mort ieşi plutind din cameră, fără să se uite înapoi, şi fu urmat de către şarpele uriaş, suspendat în sfera protectoare.

Intorcându-se în tunel şi în propria lui minte, Harry deschise ochii; îi dăduse sângele când îşi muşcase pumnul, pentru a se abţine să nu ţipe de durere. Acum se uita prin spaţiul infim  dintre ladă şi perete şi vedea un picior încălţat cu un bocanc  negru, tremurând pe podea.

— Harry! şopti Hermione în spatele lui.

Dar Harry îşi îndreptase deja bagheta spre lada care îi limita  câmpul vizual. Aceasta se ridică în aer cu doi-trei centimetri şi  se dădu la o parte, plutind silenţios. Harry ieşi din tunel cât  putu de încet. Nu ştia de ce o făcea, de ce se apropia de muribund; nu ştia ce simţea când văzu chipul alb al lui  Plesneală şi degetele care încer cau să oprească sângerarea de la gât. Harry îşi dădu jos Pelerina Invizibilă şi se uită la omul pe care îl ura, ai cărui ochi negri dădură de Harry în timp ce  încerca să vorbească. Harry se aplecă peste el, iar Plesneală îl  apucă de robă şi îl trase mai aproape.

Din gâtul lui Plesneală se auzi un sunet hârşâit înfiorător, ca un gâlgâit.

— I-l... Ia-l... a

Din Plesneală curgea şi altceva în afară de sânge. Era o  substanţă albăstrui-argintie, nici gaz, nici lichid, îi şiroia pe gură, pe urechi şi pe ochi. Harry ştia ce era, dar nu şi ce să  facă. Hermione îi aruncă un termos creat chiar în clipa aceea.  Harry ridică substanţa argintie cu bagheta şi o turnă în termos.  Când recipientul fu plin ochi şi Plesneală părea să-şi fi pierdut tot sângele din