— Exact, spuse Dobrischowsky, încercând să ignore pizma pe care o simți. Medicii spun că… îi funcționează cel mai bine.

— Asta era și condiția, desigur, se pronunță medicul.

Între timp în cameră intrase un alt bărbat. Nu spunea nimic. Purta o manta din piele neagră, șchiopăta ușor și avea un corp strâmb, de-a dreptul respingător. Dar emana autoritatea unei persoane conștiente de rangul lui înalt. Dădu din cap atunci când Dobrischowsky îl privi, apoi i se adresă medicului:

— Doctor Dahlmann?

— Ah, zise plin de zel medicul, îmi permiteți să vă prezint? Herr Dobrischowsky, însoțitorul pacientului – Herr von Argensleben, Reichsleiter Lebensborne Süd.

Cei doi se înclinară în același timp.

— Iar acesta, continuă medicul arătând către pat, este Herr Eugen Lettke. Cum spuneam, arian nivelul AAA. Intenționăm să îl reținem aici câțiva ani, până când vom avea rezultate certe. Făcu o grimasă și adăugă: Sau mai bine zis până când vor zburda pe aici amintitele rezultate, iar noi le vom putea evalua.

Von Argensleben dădu din cap.

— Ah, da, chestiunea aceasta de care discutaserăm. Scoase un stilou și întrebă: Aveți formularele?

— Sunt aici.

Medicul scoase din clipboard câteva hârtii, i le dădu și acesta le semnă.

Apoi medicul i se adresă asistentei, care până acum rămăsese tăcută lângă pat:

— Mai întâi ne ocupăm de îngrijire, spălat, hrănit, relocat regulat, frecții cu spirt și restul. În primul rând să se liniștească. Imediat după aceea ne ocupăm de prelevare…

În acest moment sună telefonul Reichsleiterului.

— Pe mine vă rog să mă scuzați, spuse el, și ieși pe hol.

Dobrischowsky îl auzi strigând indignat:

— Ce? Sunt nebuni? În niciun caz!

Von Argensleben băgă capul în încăpere:

— Scuzați-mă, un caz urgent. Din păcate, trebuie să plec imediat. Țineți-mă la curent prin poșta electronică, da?

Apoi plecă furtunos, urlând în telefon:

— Müller, un elicopter! Imediat!

Dobrischowsky, medicul și sora urmăriseră scena cu respirația tăiată. Apoi se uitară nehotărâți unul la altul, până când doctorul Dahlmann își drese glasul și spuse:

— Mereu este foarte ocupat. Se construiesc atât de multe „Fântâni ale vieții”… Este și necesar, pentru a recupera cât mai repede posibil pierderile noastre.

Cumva Dobrischowsky se văzu nevoit să spună:

— Nu și în cazul meu. Noi avem șapte copii – patru băieți și trei fete.

Zâmbiră amândoi.

— Exemplar, opină medicul.

Dobrischowsky afișă un surâs, se gândi la impotența sa și la cât de brusc apăruse ea imediat după nașterea primului copil. De parcă trupul hotărâse că era de ajuns.

Sună telefonul medicului.

— Dahlmann, se prezentă el și după ce ascultă puțin, adăugă: Așteptați. Prefer să văd eu.

Îi întinse mâna lui Dobrischowsky:

— Trebuie să mă retrag. O complicație la o naștere. Mă bucur că v-am cunoscut. Și mulțumesc pentru că l-ați adus pe colegul dumneavoastră. Heil Hitler!

Apoi îi făcu un semn surorii Ida.

— Vin, zise aceasta.

Cei doi ieșiră în grabă și Dobrischowsky rămase singur cu fostul lui coleg.

Se apropie de pat cu sentimentul că ar trebui să își ia rămas-bun, cu toate că Lettke nu era în stare să sesizeze ce se petrece în jurul lui. Dar cum? Între ei nu existase niciodată nici cea mai mică intimitate, și după ce șovăi puțin, strânse mâna moale a acestuia și spuse încet:

— Colega, succes în noul dumneavoastră domeniu de activitate.

•••

Pe Helene nu o miră că au venit cei de la Gestapo, o miră doar că au venit atât de târziu. Mașina lucra, dar lucra foarte încet.

Privi pe fereastră cum intrau în curte și practic o ocupau. Atât de multe automobile! Atât de mulți oameni! Atât de multe arme! Surprinzător.

Desigur fuseseră necesari atâția oameni cu arme pentru a-i înfrunta pe cei doi paznici și a-i dezarma. Era evident că acela care era responsabil de această intervenție fusese informat de prezența paznicilor.

Helene auzi hărmălaia care ajungea până la ea, auzi vocea Almei, stridentă și cum nu se poate mai indignată, văzu argații alergând încoace și încolo… Cum să li se opună aceștia? Cu furci împotriva pistoalelor automate? Niciunul dintre ei nu s-ar fi gândit la asta.

Se întoarse, se încălță cu pantofii ei solizi, îmbrăcă paltonul pe care voia să îl ia cu ea și părăsi încăperea.

În capul scărilor se opri și ascultă cum se certa Alma cu șeful celor de la Gestapo.

— Este soția fratelui meu, le striga ea. Știți cine este fratele meu? Ludolf von Argensleben? Este SS-ist, este subordonat direct reichsführerului Himmler…

— Știm toate astea, stimată doamnă, o întrerupse bărbatul. Dar în acest caz sunt irelevante, pentru că este vorba despre o problemă de siguranța statului. Frau Helene von Argensleben este acuzată de defetism, de propagandă ostilă statului, de jignirea membrilor guvernului, de simpatizare cu evreimea și de alte delicte. În primul rând este vorba de suspiciune gravă, de trădare de țară…

— Prostii! striga Alma. Nonsensuri imense!

— A scris astea în Forumul german!

El îi întinse o foaie de hârtie.

Se făcu liniște, o liniște înspăimântătoare. Alma citi, duse mâna la gură și nu mai spuse nimic.

Helene începu să coboare calmă treptele. Toți se uitau la ea cu ochii măriți.

— Lasă, Alma, spuse ea. Este în regulă.

I se făcu loc, așa încât putu să ajungă în fața tipului de la Gestapo și întinse mâinile spre a fi încătușate.

— Merg cu dumneavoastră.

El coborî privirea asupra mâinilor și clătină din cap:

— Nu cred că sunt necesare cătușele, nu?

— Nu, în ce mă privește nu.

Afară se auzi un zgomot sacadat, care îl făcu pe bărbat să asculte atent. Zgomotul se amplifică. Bărbatul ieși din casă și privi cerul. Un elicopter se apropia rapid.

În câteva clipe aparatul ajunse și ateriză în apropierea casei, și în timp ce paletele rotorului încă se mai învârteau, ușa se deschise și un bărbat sări din elicopter: Ludolf veni aproape în fugă, cu capul plecat.

— Stați! strigă el acoperind zgomotul motorului, cu ochii sclipind de furie. Ce se petrece aici? Apoi o văzu în ușă pe Helene și urlă: În niciun caz! Vă interzic să îmi arestați soția!

Bărbatul de