e serioasă şi documentată, nu construită din elemente de suprafaţă sau copiată din Wikipedia (care e şi luată peste picior), aşa cum fac mulţi dintre autorii genului în care pare a se încadra romanul de faţă la prima vedere.

Dar e şi un fel de tratat de naratologie povestit în cheie parodică şi un fel de a trage cititorul de nas, ca să zic aşa. Sunt câteva momente în carte în care autorul îi spune cititorului cum se face, cum se creează suspansul sau cum se construieşte o poveste, îl instruieşte, îl avizează adică, îl pune în gardă, după care îi face acestuia exact ce i-a spus mai înainte că trebuie să facă un autor pentru ca romanul să prindă şi să aibă succes. Şi cititorul, aşa dus de nas, nici nu îşi dă seama ce i s-a întâmplat.

Însă calitatea sa cea mai importantă pentru marele public e caracterul vizual debordant al cărţii. Deşi plină de informaţii, burduşită cu referinţe şi cu jocuri la mai multe nivele, Biblia pierdută nu se citeşte, ci se vede, exact ca un film, ca un film foarte bun.

Din păcate, mi se termină spaţiul şi n-am amintit nimic despre istoria adevărată a lui Vlad Ţepeş, despre motivele pentru care a fost inventat Dracula, despre conspiraţia Ordinului Dragonului sau despre solidaritatea breslelor, despre personajul malefic sau despre umbră, umbra omniprezentă, tema însăşi a romanului, despre sabia Cidului, Tizona, şi despre atâtea altele. Sau despre scrisoarea incredibilă a călugărului despre care se spune că ar fi compus Biblia diavolului într-o singură noapte, găsită de Charles în cealaltă Biblie, cea a lui Gutenberg, prima carte tipărită vreodată. Pentru acestea toate, trebuie să citiţi cartea. Asta dacă n-aţi citit-o deja.

 

Deoarece, aşa cum spunea o prietenă de-a mea după ce a citit manuscrisul, odată ce termini Biblia pierdută, simţi că ţi-a crescut capul şi că ştii mii de lucruri în plus, dar culmea, nu simţi că ai fi făcut nici cel mai mic efort pentru asta. Mai mult, adăuga ea, citind atâta istorie adevărată, atâtea referinţe la fapte reale, interpretate într-un mod original şi unic, te întrebi dacă, până la urmă, avem totuşi de-a face cu o operă de ficţiune până la capăt. Nu cred că poate exista vreun cititor care să nu iasă îmbogăţit din întâlnirea cu acest roman absolut unic.

JEAN HARRIS

 

Aventurile profesorului Charles Baker continuă în

 

ULTIMUL SECRET AL LUI

ABRAHAM LINCOLN

 

by IGOR BERGLER

 

(fragment)

 

Respectabila doamnă Bidermeyer nu ştia dacă să ţipe sau să leşine. Stătea în uşa camerei cu gambele sale de hipopotam încălţate în ciorapi cu dunguliţe albe şi albastre, vârâte în papucii de casă cu vârful în formă de cap de raton şi era albă ca varul. Urcase la etaj să îi facă scandal chiriaşului care, de mai bine de două ore, nu mai oprea muzica aceea blestemată. Cum era pentru prima oară în cei trei ani de când stătea acolo când asistentul universitar de la Princeton, George Buster Marshall, dădea muzica în halul ăla de tare, hotărâse să îi ierte comportamentul inadecvat sau se gândise că era doar un fenomen accidental. Întâi, cu înţelepciune, hotărâse să îl ignore. Apoi, îi bătu cu coada de la mătură în tavan, în calorifere şi, în final, ieşi pe scară şi începu să zbiere.

Bătrâna cu mutră de crocodil era, de mai bine de treizeci de ani, un fel de administrator al câtorva clădiri din preajma campusului universităţii, dar camera ei era fix în clădirea aceea, chiar dedesubt de cea a unuia dintre cei mai buni chiriaşi din istoria nesfârşită şi foarte zbuciumată a carierei ei de administrator. Domnul Marshall era ceea ce se numeşte un chiriaş exemplar. Plătea toate cheltuielile la timp, uneori achita chiria cu o lună sau două în avans. Nu făcea niciodată scandal, nu distrugea niciodată nimic şi nu făcea chefuri îngrozitoare ca acelea ale colegilor săi de palier. Unde mai pui că, din când în când, o trata şi pe Heidi Bidermeyer cu câte un schnaps o dată la câteva seri. O bomboană de băiat. Şi, pe deasupra, mai era şi de familie bună şi universitar, autor de cărţi, dintre care ultimele două îl făcuseră un fel de celebritate naţională. Apăruse şi la televizor.

Ştia că nu mai avea să treacă mult timp şi că tânărul avea să-şi ia zborul pentru că odată cu celebritatea veneau şi banii. În plus, o tânără absolventă de la aceeaşi universitate începuse să îl viziteze din ce în ce mai des. De fapt, bănuia că era şi ea acolo când aproape se prăvălise tavanul, în zgomotele apocaliptice ale bateriei, peste ea. Dar nu îşi închipuise că acesta va fi felul în care se va despărţi de el.

Stătea în prag, paralizată, şi nu ştia ce să facă. Se gândi întâi să leşine, dar i se păru prea riscant. Era în capul scărilor şi ar fi putut să se prăvălească peste balustradă. Aşa că decise pentru a doua variantă. Încercă să ţipe, dar nu fu capabilă să scoată nici măcar un sunet. Era atât de îngrozită de imaginea mutilată a cadavrului chiriaşului ei preferat, încât un amestec de spaima şi de disperare o ţinea paralizată acolo.

Doar când auzi uşa, reuşi să se desprindă şi să se îndrepte spre scări. De jos, domnii Bingham şi Zsuscek, sau Zaschek, cum s-o fi pronunţând, intraseră binedispuşi, dar buna dispoziţie le pieri când o văzură pe bătrână lividă, cu ochii bulbucaţi, dominând autoritar şi definitiv etajul întâi şi parterul, precum colosul din Rodos cu chip de Chupacabra.

 

{1} Sper nu. Şeful meu spune la tine. (engl.) (n.red.).

{2} Esquire – formulă de curtoazie (engl.) (n.red.).

{3} Varietate de bumbac cu fir foarte lung (engl.) (n. red.).

{4} Anumite tipuri de textile (n. red.).

{5} Glumă cunoscută doar de câţiva membri ai unui grup (n.red.).