cât de dezamăgit era Plesneală şi  înţelese căplănuise momentul acesta de ceva timp şi că, până la  urmă, sealesese praful de tot. Scena se împrăştie ca un fum şi,  înainte ca Harry să îşi dea seama, se realcătui în jurul lui.

Acum era într-un desiş micuţ de copaci. Văzu un râu sclipind în lumina soarelui, printre trunchiuri. Umbrele aruncate de copaci creau o oază de umbră răcoroasă şi verde. Doi copii stăteau cu picioarele încrucişate, faţă în faţă, pe pământ. Plesneală îşi  dăduse jos haina de data aceasta, cămaşa de lucru părând mai  puţin stranie în umbră.

— ... şi ministerul te poate pedepsi dacă faci vrăji în afara  şcolii, îţi trimit scrisori.

— Dar eu am făcut deja vrăji în afara şcolii!

— Noi n-avem de ce să ne facem griji. Încă n-avem baghete.  Telasă în pace dacă eşti copil şi nu te poţi controla. Dar, după  ce împlineşti unsprezece ani, încuviinţă din cap cu importanţă,  şi încep să te instruiască, atunci trebuie să ai grijă.

Se lăsă tăcerea pentru câteva clipe. Lily ridicase o crenguţă  căzută şi o şfichiuia în aer, iar Harry ştiu că îşi imagina că lasă în urmă o dâră de scântei. Apoi dădu drumul crenguţei, se aplecă spre băiat şi spuse:

— Chiar e adevărat, nu-i aşa? Nu-i o glumă? Petunia zice că  mă minţi. Petunia zice că nu există Hogwarts. E adevărat, nu-i  aşa?

— Pentru noi e adevărat, spuse Plesneală. Nu şi pentru ea.  Doar noi o să primim scrisoarea, tu şi cu mine.

— Sigur? şopti Lily.

— Sigur, spuse Plesneală.

Chiar dacă era netuns şi îmbrăcat ciudat, părea destul de impunător cum stătea întins acolo în faţa ei, extrem de încrezător în destinul care-1 aştepta.

— Şi chiar o s-o aducă o bufniţă? şopti Lily.

— Aşa se întâmplă de obicei, spuse Plesneală. Dar tu ai  părinţi încuiaţi, aşa că o să vină cineva de la şcoală, să le explice părinţilor tăi.

— Are vreo importanţă dacă ai părinţi încuiaţi?

Plesneală ezită. Ochii săi negri, vioi în umbra verzuie, priviră chipul palid şi părul roşcat închis.

— Nu, spuse el. N-are nicio importanţă.

— Ce bine! spuse Lily, telaxându-se.

Era evident că fusese îngrijorată din cauza aceasta.

— Eşti extrem de talentată, spuse Plesneală. Am văzut-o. În  tot timpul cât te-am urmărit...

Vocea i se stinse. Lily nu îl asculta, ci se întinsese pe pământul acoperit de frunze şi se uita la crengile înfrunzite de deasupra.  O privi la fel de avid ca şi în parc.

— La tine acasă cum e? întrebă Lily.

Lui Plesneală îi apăra o cută mică între sprâncene.

— Bine, spuse el.

— Nu se mai ceartă?

— A, ba da, se ceartă, spuse Plesneală şi luă un pumn de frunze pe care începu să le rupă, parcă în mod inconştient. Dar  nu mai e mult şi o să plec.

— Tatălui tău nu-i plac vtăjile?

— Tatălui meu nu-i prea place nimic, zise Plesneală.

— Severus?

Pe buzele lui Plesneală apăru un mic zâmbet, când Lily îi rosti numele.

— Da?

— Mai spune-mi o dată despre Dementori.

— De ce vrei să-ţi zic despre ei?

— Dacă fac vrăji în afara şcolii.

— N-o să ajungi la Dementori pentru asta! Dementorii sunt pentru oameni care fac chestii foarte grave. Păzesc închisoarea  vrăjitorilor, Azkaban. Tu n-o să ajungi în Azkaban, eşti prea...

Se îmbujora din nou şi începu iar să rupă frunze. Apoi se întoarse când auzi un foşnet din spatele lui Harry, era Petunia,  care alunecase în timp ce se ascundea după un copac.

— Tuney! spuse Lily, pe un ton surprins şi bucuros, dar  Plesneală sărise în picioare.

— Acum cine spionează? ! strigă el. Ce vrei?

Petunia rămăsese cu respiraţia tăiată, alarmată că fusese prinsă. Harry văzu că se chinuia să găsească ceva răutăcios de zis.

— Ce fel de haine sunt astea? spuse ea, arătând spre pieptul  lui Plesneală. Bluza mamei tale?

Se auzi o pocnitură: căzuse o creangă de deasupra capului  Petuniei. Lily ţipă: creanga o lovise pe Petunia în umăr, iar aceasta se dădu înapoi clătinându-se şi izbucni în plâns.

— Tuney!

Dar Petunia o luase la fugă. Lily se întoarse spre Plesneală.

— Tu ai făcut să cadă creanga?

— Nu.

Părea sfidător şi speriat în acelaşi timp.

— Ba da! spuse îndepărtându-se de el şi mergând cu spatele. Ba da! I-ai făcut rău!

— Ba nu, ba nu!

Minciuna nu o convinse pe Lily; îi aruncă o ultimă privire mistuitoare şi ieşi din desişul micuţ, fugind după sora ei. Plesneală  părea distrus şi confuz. A treia oară. Harry se afla pe Peronul 9 şi 3/4, aproape de Plesneală, care era puţin cocoşat şi stătea  lângă o fe meie slabă, palidă, cu o expresie acră, care semăna  foarte bine cu el. Plesneală se holba la o familie cu patru membri, la mică depărtare de ei. Cele două fete stăteau un pic  mai într-o parte faţă de părinţii lor. Lily părea să se roage de sora ei şi Harry se apropie ca să le asculte.

— ... Îmi pare rău, Tuney, îmi pare rău! Fii atentă, o apucă  de mână pe sora ei şi o ţinu strâns, cu toate că Petunia încerca  să şi-o retragă. Poate că, după ce o să ajung acolo, nu, fii  atentă, Tuney! Poate că, după ce o să ajung acolo, o să pot să  mă duc la domnul profesor Dumbledore şi să-1 conving să se răzgândească!

— Nu vreau să merg! spuse Petunia şi îşi smulse mâna din  strânsoarea surorii ei. Crezi că vreau să merg la cine ştie ce castel tâmpit şi să învăţ să fiu o... o... Ochii ei deschişi la  culoare învăluiră peronul, privind pisicile care mieunau, în  braţele stăpânilor lor, bufniţele care băteau din aripi şi strigau  unele către altele din colivii, elevii, dintre care unii purtau deja  robe lungi şi negre, iar alţii îşi urcau cuferele în trenul roşu cu locomotivă cu aburi sau strigau de bucurie, reîntâlnindu-se după vacanţă.

— Crezi că vreau să fiu o... ciudăţenie?

Lui Lily i se