— Și-a pierdut, spuse Nela, la sigur.

— Da, a pierdut. A venit acasă, maică-sa era în bucătărie, făcea niște prăjituri, el a chemat-o și i-a zis: „Mamă, uite, asta și asta”, după care el a ținut-o și ăia trei au batjocorit-o.

Și pentru că Nela nu reacționa în nici un fel, femeia se indignă.

— Ce, nu credeți?

— Ba da, acceptă Nela. E posibil.

— Sigur că e posibil, din moment ce taică-su l-a omorît cu mîna lui și-a înnebunit, iar maică-sa a luat verde de Paris. Au înmormîntat-o în același coșciug cu băiatul. Coșciug dublu nu s-a mai pomenit pe-aici de cînd lumea.

Între timp, în salon intrase doctorul Bostan – mărunțel și slăbuț, cu o privire isteață și nerăbdătoare. Cînd îl văzură, toate bolnavele își traseră păturile peste ele, prudente. Doctorul se îndreptă spre Nela, care abia atunci îl recunoscu: era bărbatul pe care îl descoperise lîngă ea, cînd se trezise în baracă, și care o condusese pînă la stația de autobuz.

— Încetați cu poveștile astea idioate, strigă el către bolnave. Să nu crezi nimic, îi spuse, apoi, Nelei, toate sînt invenții. Vino cu mine.

Mergînd pe culoar, alături de el, Nela observă că e mai mic de statură decît ea și că are un cucui în creștetul capului, dobîndit, probabil, în timpul încăierării din baracă. Intrară în cabinet, care nu era decît o cămăruță foarte mică în care erau înghesuite o măsuță, o canapea acoperită cu o foaie de plastic maro și un scaun de metal. Nela îi ceru o țigară, dar doctorul o anunță că nu are și că la el în cabinet nu se fumează. Îi oferi însă o cafea, care era deja pusă la fiert pe reșou.

— Eu sînt doctorul Dumitru Bostan, de fapt mi se spune Mitică și sînt urolog, Aseară treceam întîmplător prin locul respectiv, mă întorceam de la un pacient și, dintr-o curiozitate pe care nu mi-o explic, m-am uitat pe fereastra barăcii. Văzînd despre ce-i vorba, am împins ușa cu umărul, tipii s-au speriat, unul a fugit, ceilalți doi au încercat să mă lovească cu o scîndură, eu am fost mai iute, am dat primul, a fugit și al doilea, a rămas al treilea, care era cel mai solid, dar eu am făcut box în adolescență, așa că nu m-am speriat, am dat cu pumnul, a dat și el, am dat din nou și l-am nimerit la ficat, în fine, a fugit și ăsta. După care te-ai trezit, și asta e tot.

Nela îl privea puțin năucită, Mitică vorbise atît de repede (era și bîlbîit) încît nu înțelesese mare lucru.

— Pe unul dintre nenorociții ăia îl cunosc, e frate cu o femeie de servici de la noi, a mai fost în pușcărie de două ori. Cînd a fugit, m-a amenințat că mă spintecă cu prima ocazie, dar o să am grijă să-l calc eu primul în picioare. Din fericire pentru dumneata, am sosit la timp, nu ți s-a întîmplat nimic, nici măcar în poșetă n-au avut timp să-ți umble. Așa că nu văd de ce ai sta în spital, te supără ceva?

— Eram foarte obosită și pur și simplu nu aveam unde dormi.

— Asta e cu totul altceva.

— Din tot ce mi-ai spus deduc că trebuie să-ți fiu recunoscătoare. În ce mod aș putea s-o fac?

— Nu fi idioată! Norocul tău e c-am trecut pe-acolo.

— Oricum, îți mulțumesc că te-ai bătut pentru mine. Mi-aduc aminte că erai plin de sînge.

— Nu contează. Săptămîna trecută m-am bătut cu un măcelar, aici, în spital. După ce mi-a dat vreo zece pumni în cap, m-a luat de guler și m-a aruncat pe fereastră de la etajul unu. Noroc c-am căzut pe o grămadă de nisip.

— Ce-a avut cu tine?

— Înjurase o soră – era beat – și eu, care treceam pe-acolo, tot întîmplător, ca să vezi că la mine toate se petrec întîmplător, i-am dat o palmă. Abia după aceea am văzut că tipul avea aproape doi metri. Ascultă, tu ai ceva special de făcut azi?

— Nu. De ce?

— Sîmbăta eu plec, întotdeauna, în excursie prin împrejurimi, dorm pe unde apuc, mănînc ce găsesc și mă întorc duminică seara cu nervii vindecați. Vii cu mine?

— Vin. Cu condiția să-mi cumperi o pereche de bascheți. Mi-am pierdut toate bagajele, n-am cu ce mă încălța.

Peste două ore erau în afara orașului, pe un drum de țară îngust, care urca printre vii și porumburi spre vîrful unui deal împădurit. Mitică purta în spinare un rucsac enorm, în care se aflau un cort, doi saci de dormit căptușiți cu puf de pinguin, o butelie de aragaz pentru voiaj și o saltea pneumatică, iar ea căra două sacoșe de plastic în care se aflau o cratiță, două farfurii și două căni de aluminiu, un salam, niște cîrnați, ouă, sare, pîine. Doctorul se făcuse și mai mic sub povară, de sub pantalonii scurți, de doc, ieșeau două picioare subțiri și păroase, era de neimaginat de unde atîta putere fizică în acest om mărunt și slab. Nela, care nu suporta bărbații frumoși, considerîndu-i artificioși și cinici, simțise din prima clipă o atracție irezistibilă față de el, o fascina siguranța cu care se mișca printre ceilalți oameni, detașarea și calmul cu care privea lumea și pe el însuși, nimic nu părea să-l sperie și să-l oprească din drumul lui. „Cred că ăsta-i omul care-mi trebuie” își spuse ea chiar în clipa în care hotărîse să plece cu el în excursie, „ce noroc că mi-a apărut în cale de la început.”

I se făcu poftă de struguri și îl rugă să se oprească, apoi intră în vie și alese doi ciorchini mari, cu boabe lunguiețe și negre.

— Tu nu vrei? îl întrebă.

— Nu. Nu mai suport strugurii de cînd eram mic. Păzeam oile pe izlaz, mi s-a făcut sete și foame la un moment dat și m-am dus într-o vie să iau cîțiva ciorchini de struguri. Proprietarul era, însă, la pîndă, m-a prins și mi-a vîrît strugurii cu forța