— Înseamnă că plecăm cu acelaşi vapor: numai nu ştiu pînă unde.

Oricum, mîine vom mai fi împreună.

— Asta nu.

— Cum aşa?

— Nu vreau să-mi amestec fratele în treburile mele; de aceea m-am şi purtat adineauri ca şi cînd am fi străini. Şi pe urmă, n-am vrut să-ţi vorbesc în faţa lui Old Death.

— Dar ce ai cu el?

— I-ai spus că eşti Old Shatterhand?

— Nu. Nici nu s-a pomenit între noi de numele acesta.

— Totuşi, îl cunoaşte cu siguranţă. Tu ai lipsit mult timp şi nu ştii cît se discută despre tine în Vest. Nici vorbă că Old Death să nu fi auzit de Old Shatterhand. Numai că te-a luat drept un greenhorn, nu-i aşa?

— Exact.

— Ce mai surpriză va fi pentru el cînd va afla cine este greenhorn-ul! Ei bine, plăcerea asta n-aş vrea să ţi-o stric. De aceea să nu ne vorbim nici pe vapor: nu ne cunoaştem şi gata! Las' că discutăm noi pe îndelete după ce-l găseşti pe William Ohlert şi pe escrocul care l-a răpit. Dar te întorci pe urmă la noi, aşa cred?!

— Desigur.

— Atunci, dragă Şarli, să ne despărţim! Mai sînt aşteptat de nişte feţe palide.

Se ridică. Trebuia să-i respect secretul. Ne luarăm rămas-bun în speranţa unei revederi apropiate.

A doua zi, închiriind doi catîri, străbătui împreună cu Old Death drumul pînă la vapor. Animalele ne scutiră de povara cea mai grea: transportul şeilor.

Vasul nostru era construit după sistemul american, care permite plutirea uşoară la suprafaţa apei. Numeroşi pasageri se şi aflau pe bord. Urcarăm şi noi traversînd pasarela cu şeile în spinare. Atunci auzirăm un glas apăsat:

— By Jove! Pe Jupiter! Uite nişte catîri înşeuaţi, care umblă în două picioare! Cine-a mai văzut aşa drăcie? Faceţi loc, oameni buni! Vîrîţi-i în cală! Dobitoacele n-au ce căuta printre gentlemeni!

Glasul ne era cunoscut. Pe locurile cele mai bune, la clasa întîi, protejate de un acoperiş de sticlă, şedeau derbedeii aceia rowdy cu care ne întîlnisem în ajun. Iar injuriile le rostise chiar scandalagiul de ieri, care părea să fie conducătorul bandei. Mă dirijai după Old Death. Cum dînsul nu reacţiona defel, făcui şi eu ca şi cînd n-aş fi auzit insulta. Ne aşezarăm în faţa lor împingînd şeile sub banchetă.

Bătrînul se făcu comod, scoase pistolul, îi trase piedica şi îl puse alături. Eu îi urmai exemplul.

Indivizii şuşoteau între ei, fără să mai ridice glasul către noi. Dulăii erau şi ei prezenţi, minus unul, fireşte. Şeful scandalagiilor ne tot privea duşmănos pe sub sprîncene. Şedea cam încovrigat, pesemne din cauza zborului său original prin fereastră şi a modului puţin amabil în care îl tratase Winnetou. I se mai cunoşteau pe obraz zgîrieturile provocate de sticlă.

Cînd controlorul ne întrebă de ţinta călătoriei, Old Death îl lămuri că plecăm la Columbus; de fapt, aşa scria şi pe biletele noastre. La nevoie, puteam plăti diferenţa ca să plecăm mai departe. Însă bătrînul Death era convins că Gibson nu s-a deplasat chiar pînă la Austin.

Tocmai la cel de-al doilea semnal de plecare, apăru un nou pasager: Winnetou. Călărea un armăsar negru, de o rară frumuseţe, dichisit cu căpăstru indian. Trecu pasarela şi, ajuns pe bord, descăleca, ducîndu-şi calul spre partea din faţă a covertei, în spaţiul rezervat animalelor şi prevăzut cu un paravan înalt de scînduri. Apoi, ca şi cum n-ar fi luat pe nimeni în seamă, se aşeză lîngă parapet. Derbedeii îl priveau chiondărîş. Se tot vînzoleau pe locurile lor, tuşeau tare, doar-doar îi vor atrage atenţia. Dar în zadar. Winnetou, sprijinit în ţeava puştii, şedea ca şi absent, pe jumătate întors cu spatele la ei.

Se dădu şi al treilea semnal. Vasul mai întîrzie puţin, în aşteptarea vreunui pasager de ultimă clipă, apoi roţile se puseră în mişcare şi pornirăm în larg.

Călătoria noastră decurgea normal, în deplină pace. Ajunserăm la Wharton, unde coborîră cîţiva pasageri şi se urcară în schimb alţii, mult mai numeroşi. Old Death ieşi pentru cîteva minute pe chei ca să se informeze la administraţia portului dacă nu cumva Gibson trecuse pe acolo. Răspunsul fu negativ. Acelaşi răspuns îl primirăm mai apoi şi la Columbus, ceea ce ne determină să ne prelungim biletele de dram pînă la portul La Grange. De la Matagorda la Columbus vasul parcursese o distanţă echivalentă cu vreo cincizeci de ore de mers pe jos. Aici ajunserăm către seară. În tot acest timp Winnetou nu se mişcase din loc decît o singură dată, cînd îşi adapă armăsarul şi îi dădu grăunţe de porumb.

Cei şase rowdy păreau să se fi calmat în privinţa noastră. Încercară să intre în vorbă cu noii călători, dar aceştia îi tratau cu destulă indiferenţă. Găliganii se băteau în piept, fălindu-se cu convingerile lor antiaboliţioniste, interesîndu-se de opinia celorlalţi şi bruftuluindu-i cînd dădeau de vreo altă părere. Curgeau din gura lor expresii ca "republican afurisit", "slugoi" şi altele încă mai tari. Astfel, scîrbiţi, oamenii se retraseră în sine şi nu le mai dădură nici o atenţie. Probabil că de aceea zurbagiii renunţară să se mai lege de noi: vedeau că vor fi lipsiţi de sprijinul celorlalţi pasageri. Dac-ar mai fi găsit pe bord şi alţi secesionişti, atunci, hotărît lucru, ar fi făcut-o lată.

Dar iată că la Columbus coborîră mulţi dintre călătorii paşnici şi se urcară nişte indivizi penibili. Între alţii se iviră pe pasarelă, clătinîndu-se, vreo cincisprezece-douăzeci de beţivani care nu prevesteau nimic bun. Cei şase rowdy îi întîmpinară cu exclamaţii de bucurie. Acestora li se asociară şi alţi noi veniţi, pînă cînd, în cele din urmă, forţele turbulente deveniră majoritare. Zurbagiii tropăiau, se tolăneau pe bănci, se îmbrînceau fără să le pese de nimeni, făcînd totul ca şi cînd ei ar fi fost stăpînii absoluţi ai vasului. Căpitanul îi lăsa în pace. Găsea, probabil, că lucrul cel mai bun e să nu-i bage în seamă cîtă vreme nu-l stingheresc în treburile lui. Pasagerii n-aveau decît să se descurce şi să se apere cum or şti. Acest căpitan nu avea nimic din înfăţişarea yankeilor. Era cam corpolent, lucra rar la americani, iar pe obrajii lui bucălaţi, rumeni, stăruia un surîs de bonomie...

Cei mai mulţi dintre secesionişti