spatele unui cal tânăr, după ce i se ridică hamurile. S-au desprins acum şi scufele de plasă de pe sâni. Vede că mă uit la ea şi mă întreabă mirată, aşa cum ai întreba pe cineva dacă nu stă pe scaun, cu ochi mari şi fără strălucire, ca nişte ape verzi stătute: „Nu te dezbraci?” Aşteaptă trântită pe patul larg, conjugal, de pe care a dat un colţ al cuverturii verzi la o parte, şi după ce a pus prevăzătoare sub perină un prosop mic. În îmbrăţişare o simt străină, corp aparte, poate pentru că sunt puţin obsedat de gândul ca sora ei din bucătărie să nu descopere evoluţia acestei vizite (deşi e cert că tocmai de aceea nu va veni, că e o înţelegere între ele), dar şi pentru că Emilia dă ceva programatic acestui fapt care în această împrejurare îşi merită termenul de dicţionar, act.

  Rămân uscat şi simte această neparticipare a mea. Ca să mă antreneze face, rece, exces de zel. Se mişcă sacadat, zvârcolit, îşi dilată nările, îşi îngreunează respiraţia până la gâfâială. E inutil dramatică, de-mi aminteşte de întâia dată când am văzut-o. Dădea concurs la o reprezentaţie în beneficiu, a unor colegi, la un teatru popular, într-un sfârşit călduros de primăvară… I se dăduse rolul principal dintr-o dramă şi cred că numai din această cauză primise să joace. Şi atunci, ca şi acum, era pasionată, excesivă, inutil zbuciurnată. Ea m-a făcut să înţeleg mai bine expresia „lyrisme ă froid”, pe care mi-o reamintesc şi acum, când simt ca o pernă grea, amorfă, pântecele acestei femei agitate lipit de al meu. E o voluptate „ă froid”, cum sunt acele fripturi de cauciuc pe care le cumperi ca să faci farse musafirilor. Îmbrăţişarea cu Emilia nu mai înseamnă un dialog senzual, în care fiecare gest şi mişcare sunt ca nişte replici ale corpurilor, răspunzându-şi într-o piesă bine scrisă şi în care zbuciumarea c uneori o îndoială, o apropiere, un surâs al voluptăţii, un moment de încordare, o descurajare care primeşte o dojana surâzătoare, o luptă unde fiecare mişcare are precizia unui schimb de lovituri de floretă, o senzaţie de înfrângere căreia imediat îi răspunde un va! De duioşie. O îmbrăţişare adevărată a corpurilor e frumoasă ca o convorbire între două inteligenţe, în care nici un moment una nu pierde înţelegerea cu cealaltă, sau ca o carte citită cu pasiune, în care fiecare amănunt e priceput şi justificat. Îmbrăţişarea Emiliei e însă aproximativă, în contratimp, pierzând contactul, ca în gestul când, punând agitat mănuşile, le-ar pune greşit, pe cea din dreapta în stânga, şi invers, apoi ar reveni, ar insista şi, fără să-şi dea seama, le-ar schimba din nou tocmai când era să le pună bine, din pricină că nu mai are nici un mijloc de control; în sfârşit, i s-ar părea că tot mai bine erau întâi şi ar pierde totul, şi mai agitată încă. În acest „teatru”, Emilia e tot atât de bine intenţionată, tot atât de excesivă şi de falsă ca şi pe scenă, când joacă furios şi prea drastic, cu nădejdea că totuşi „talentul” ei e apreciat. Aceeaşi lipsă de gradaţie, aceeaşi extenuare inutilă şi aceeaşi impresie de platitudine. Cred că e preferabilă pasivitatea absolută a unei prostituate clasate acestui joc dezordonat care trădează nu numai sărăcia sufletească, dar şi intenţia ei de a fi altfel decât ceea ce este în realitate (iubirea Emiliei jigneşte cum jigneşte conversaţia ei atunci când vorbeşte cu importanţă şi cu „radicale”). Mă cuprinde o silă imensă de mine, o deprimare (care, drept să spun, mă cam îngrijorează, căci mi-e teamă că e şi un semn de bătrâneţe), mă copleşeşte un fel de seacă tristeţe pentru virilitatea zadarnic şi josnic risipită. Nu vorbesc. Neştiind ce să mai facă după ce şi-a sfârşit rolul, Emilia caută să introducă acum un soi de familiaritate apropiată împrejurării. Are aerul să-mi spună cu un surâs scurt şi cu o şăgălnicie rigidă, rezumată: „Ştrengarule, ce-ai făcut?” şi asta mă dezmeticeşte. Scăderea care m-a doborât e socotită, după cât îmi pare, de Emilia ca o nivelare, şi ea, care nu îndrăznise să mă sărute, mă sărută acum neconvins, puţin profesoral… Dar a ales rău momentul, căci dacă înainte de îmbrăţişare evit să o sărut-cum aş evita să beau dintr-un pahar streinacum mi-e şi mai simţită impresia lipi-coasă că sunt într-un local josnic, din viţiu. Nu e acea tristeţă „post coitum”, e mai mult un moment, e o constatare de coborâre, ca o piatră kilometrică pe un drum.

  Emilia, după câteva încercări inutile de a obţine comunicaţie cu gândurile mele, se scoală de lângă mine, ca să revie peste câteva clipe, după ce a întârziat după un paravan.

  — La ce te gândeşti?…

  Şi parcă dându-mi cu mâina în dreptul ochilor, ca după o albină, ar vrea să-mi sfâşie material pânza gânduriloe. Îi zâmbes gratuit şi glacial. Se apropie de mine înşelată de surâs şi o simt caldă ca o mâncare, respiraţia îi e prea încărcată, faţa din pricina transpiraţiei îi e prea lucioasă, iar când se apasă pe mine, pielea i se lipeşte de a mea, încât mişcarea devine parcă jupuire. Mă sustrag cu silă încercării ei de a mă săruta.

  Emilia simte că nu o apreciez, iar gravitatea ei caligrafică e jignită, pasionată cum e în vanitate (căci asta-i e, socot, caracteristica, pentru că numai asta explică şi aerul ei important, şi faptul că preţuieşte prea mult lumea bună, ba, mai ales, dovedeşte asta chiar faptul anume că s-a făcut actriţă). Caută deci să mă intereseze cu orice preţ. Mă apostrofează, ca un picior dat mingii, la fotbal, greoi, şăgalnic:

  — Te-am văzut la „Chateaubriand” cu Miţi Mărculeanu. Îţi place?

  Întorc puţin capul spre ea, mirat, căci Miţi Mărculeanu nu-mi place deloc, iar dacă eram cu ea la restaurant 2 pentru că, din motive pe care am să le spun altă dată, simt de vreo doi ani nevoia să fiu văzut totdeauna cu câte o femeie.

  Emilia nu vrea să mă creadă însă şi-mi spune