— Escrocule, nu te-am văzut eu cum făceai pe cocoşul în jurul ei?!

  Emilia a spus asta cu un glas fals, dezacordat… Nu e deloc adevărat că „făceam pe cocoşul în jurul ei” acelei femei. Abia dacă aveam atenţiile impuse de o elementară politeţe faţă de ea. Iar interpelarea „escrocule”, ca să poată fi spusă unui bărbat, trebuie să presupuie oarecare familiaritate, un fel de numitor comun al conversaţiei. Sună însă în gura Emiliei ca o insultă între doi străini, şi mai ales adresată mie acum dovedeşte o lipsă de angrenare a convorbirii, stupefiantă.

  Emilia a pronunţat, de altfel, întreaga frază: „Escrocule, nu te-am văzut eu făcând pe cocoşul în jurul ei”, cu o nesiguranţă care nu numai că-i da materialitate (şi-i agrava astfel înţelesul; aceeaşi nesiguranţă care face ca unii actori să sporească fără să vrea trivialitatea unor expresii pe scenă), dar dovedea şi că ea, acum, doar o „experimenta” în lipsă de altceva. Era o asociaţie nouă de idei la ea, vrea să imite pe Miţi Mărculeanu, al cărei stil bănuia că-mi place. Miţi Mărculeanu, o mahalagioaică frumoasă şi voinică, gen florăreasă, care se specializase în roluri de cocotă şi nu izbutea decât în ele, afecta trivialitatea, convinsă că asta îi dă un frmec irezistibil în ochii bărbaţilor. Înjura ca soldaţii, spunea anecdote pornografice şi scatologice şi tranşa multe situaţii, la cel mai animat supeu, cu o apostrofă pe care un ministru o lansase cu succes vieţii politice de pe însăşi banca ministerială. Nu pot să-mi dau seama ce efect are asupra altor bărbaţi vulgaritatea voită (dar voită şi din cauza uşurării pe care i-o aduce femeii ce o speculează, permiţându-i să fie ea însăşi, cum un suflet de spion se simte bine agent de siguranţă), pe care, de altfel, o sublinia şi printr-o eleganţă a rochiilor exagerată, dar mie îmi înfăţişa şi mai mult prostia de acasă a acestei actriţe. De altfel nu făcea decât să imite şi ea searbăd (cum imita în toate) pe o mare şi frumoasă comediană, după cum aceasta însăşi adoptase o modă-dându-i strălucire şi savoare, ca şi toaletelor pe care le adopta-modă recentă, adusă în teatru, după câte ştiu, de un celebru actor român, de la Comedia Franceză. În aceşti trei ani, în care am căutat consolare şi pretexte, înverşunându-mă să pătrund în viaţa actriţelor şi deci să cunosc şi teatrul, am înţeles însă că libertatea de a folosi un limbaj verde era proporţională oarecum cu importanţa fiecăruia. În plină scenă, de pildă, aveau dreptul acesta – ştiu de la repetiţie – numai regizorii şi vedetele. Aşa cum elevii din şcoala militară îşi fac un ideal din locotenentul instructor şi-l imită în oraş cu orice prilej, cu convingerea că în modul acesta dovedesc o reală superioritate, toate actriţele şi mai toţi actorii necunoscuţi căutau să-şi dovedească în cercul cunoscuţilor lor „cachet-ul profesional” printr-un limbaj degajat. E adevărat, trebuie să spun, că libertatea cuvântului şi a gestului nu erau mai niciodată jignitoare la marea comediană. Dar asta are nevoie de o explicaţie. Un cuvânt sau un gest pot să jignească sau nu, după felul sufletesc al celui care-l face.

  Gest trivial, propriu-zis, nu există, numai feluri de a fi triviale. O întâmplare mi-a limpezit cu totul această presupunere… Pe la sfârşitul lui april, într-o seară călduroasă ca de vară, m-ara dus cu prietenul R. (şeful de cabinet al Naţionalului) în cabină să luăm la masă, căci vream să mergem cu maşina la o grădină afară, Ia Şosea, pe Miţi Mărculeanu şi pe o camaradă a ei. Jucau amândouă în ultimele zile ale stagiunii la un teatru particular. N-aveam subiect de vorbă, sosisem prea devreme şi, în timp ce se îmbrăcau pentru primul act, cele două actriţe, care aveau aceeaşi cabină, „ne dădeau o şuetă de bârfeală”, după cum declarau ele însele. În timp ce colega făcea glume cu o invidie vulgară (glume care întâlnind acelaşi fond de invidie vulgară la auditor aveau totdeauna succes) pe socoteala unei colege, Miţi Mărculeanu a scos de sub masă un soi de cutie de tinichea (ca aceea din care se dă de băut la raţe) şi ne-a invitat net: „Ieşiţi afară, că vreau să mă…” Şi spune cuvântul pe nume, aşa cum eu nici între prieteni la vespasiană nu-l pot spune. E adevărat că şi marea comediană, într-altă împrejurare, tot la acest teatru, ba când afară de noi mai era în cabina ei directorială şi Miţi Mărculeanu-venită aici, de la ea, ca în salonul de musafiri al cabinelorne invitase afară pe toţi, îmi amintesc că aproape cu aceeaşi frază. Dar gestul ei se integra unui alt fel decât aceluia al unei actriţe imitatoare… Pe ea o ştiam, e drept, familiară, şi amatoare de expresii neocolite, dar mai ştiam şi cât de mult suferise din cauza unei iubiri dezinteresate, în care jucase totul, carieră şi mijloace materiale; ştiam că de multe ori punea în situaţii disperate pe directorul teatrului, anunţând că nu joacă din motive ridicole (ca să facă o escapadă sentimentală, într-un rând invocase o indispoziţie strict femeiască), dar mai ştiam că, fără urmă de rivalitate, îşi sprijinea camaradele, le obţinea roluri, că un mic roi de fete se foloseau de garderoba ei, de la ciorapii de mătase până la mantoul de blană, că într-un rând, ca acei comandanţi de vas care se salvează în urmă, deşi nu era obligată, nici măcar moralmente, acceptase să nu fie plătită ea, ca să-şi primească salariul actorii din-trupădeşi circula pe seama ei anecdota că în ziua când un extrem de înalt personaj nu i-a trimis cadoul, bizuindu-se pe extrem de înalta lui situaţie, care ar fi trebuit s-o măgulească pe strălucita comediană, ea îl silise cu ajutorul unei fotografii dedicate să se execute numaidecât. Ceea ce n-a împiedicat-o odată să-şi vândă casa aproape pe nimic, dacă nu chiar pe nimic, unei rude sărace. Pe când felul Miţii Mărculeanu era altul; ştiam că acasă îşi controlează servitoarea, acru, până la centimă, că în vremea de la începutul crizei monetare îşi alegea amanţii după capacitatea lor de