a-i da indicaţii la Bursă. (Drept e că după ce făcuse vreo două milioane din joc, dar mai ales din afaceri, soluţionate în dormitorul ei, pierduse tot, absolut tot, ca şi Emiliaam aflat mai târziu-în falimentul unei bănci mici, ale cărei dobânzi mari le tentaseră lăcomia, că luase amantul unei prietene prin intrigi şi lămuriri de amănunte fizice, care îl despărţiseră de iubita lui.) Cât despre condiţiile de plată, atât de incerte la micile trupe neconsolidate, se spunea despre ea că e plătită întotdeauna înaintea servitorilor şi a maşiniştilor chiar, că e singura pe care „n-o păcăleşte nimeni” din cauza îndârjirii plate cu care obţine tot ce i se cuvine.

  Toate astea n-o împiedicau să fie pentru Emilia un fel de ideal, căci şi idealurile sunt ierarhizate pe o adevărată scară a valorilor. Fără îndoială însă că Emilia ar fi putut să nu aleagă indicele abia superior ei, ci un altul mai înaltsărind în modul acesta câteva trepte; dar inteligenţa ei era prea mărginită, nu vedea nimic mai departe decât vecinătatea şi pe Miţi.

  Dar lunga mea absenţă, deşi sub pretextul fumatului, o nelinişteşte. Nu mai are curajul, după insuccesul frazei de adineaori, să mai spuie ceva şi simt, aşa cum stau cu faţa în sus, cu mâinile sub cap, că mă spionează… Că urmăreşte în fixitatea privirii mele, în jocul imperceptibil al mimicii, să ghicească la ce gândesc. Întorc privirea şi-i surâd binevoitor, dezolat parcă de caracterul definitiv şi aproape involuntar al dispreţului meu, cum medicul zâmbeşte în treacăt unui bolnav incurabil. Apoi revin la marea comediană şi prin asociaţie de idei la alte întâmplări în apa gândurilor mele…

  Emilia încearcă din nou seducţia fizică. Se lipseşte de mine, dar, fără să vreau, fac o bruscă mişcare într-o parte; nu s-a şters bine după paravan şi cămaşa pe care a pus-o îi e udă de apă, la mijlocul corpului… Se apropie de urechea mea, e caldă şi hotărâtă, dar tot fără simţul realităţii, fără ocol, ca în teatru când joacă.

  — Nu mai vrei?

  Nu pot spune: nu; ar fi o brutalitate, nu prea dureroasă pentru ea, dar pentru felul meu de a fi obicinuit… A început să se dea unui calcul vulgar de excitare metodică, îmi gâdilă sfârcul cât o boabă de linte al pieptului, şi nu simte că ori de la cine ar venişi mai ales de la ea-mi-e dezagreabilă această mângâiere. Nu i-o spun însă, ea de asemeni nu simte, nu pricepe, şi repetarea acestei neplăceri mă face să-mi simt toată pielea corpului, din picioare până la rădăcina părului, străină de această femeie greoaie de lângă mine. Ca să creeze un fel de alibi, sau mai curând ca să devieze într-o justificare cel puţin tăcerea mea, Emilia ia de pe mescioara de lângă căpătâi două ţigări, din care una mi-o potriveşte mie între buze, deşi abia aruncai ţigarea, iar alta o aprinde pentru ea… Acum cel puţin tac pentru că fumez, deci demnitatea Emiliei e relativ împăcată. Ţigarea e plăcută, în căldura după-amiezii mă simt încă bine, gol şi lungit în patul foarte comod, care se bucură de atenţia deosebită a stăpânei casei, ca o sculă profesională, deşi cearşafurile străine mă enervează. E larg, conjugal, cu tăblii gălbui, imitaţie de palisandru. Trebuie să-i spun ceva plăcut femeii de lângă mine… Examinez puţin odaia… În dreptul patului e un şifonier mare, tot gălbui, cu oglindă. De-a lungul marginii din stânga, între cadru şi oglindă, câteva fotografii: o actriţă prietenă, deasupra un actor de cinematograf, a treia e un domn cu mustăţi gen sergent-major, scrie pe ea câteva rânduri, de dedicaţie, greu de descifrat de aci. Ultima, sepia, e o femeie, pe care nu o pot recunoaşte din cauză că nu-i văd decât jumătatea de sus a capului, restul e acoperit ca şi jumătatea oglinzii de tăblia gălbuie a patului… Îmi ridic ochii spre abajurul din colţ, suspendat pe un picior mare aproape cât o umbrelă de soare. E de mătase galbenă, pictată, şi seara, când e aprinsă, lumina trebuie să cadă într-o difuziune conică, pe o parte din cameră şi pe covor, dând musafirilor culcaţi ai Emiliei impresia unui interior poetic. Mint dintr-o inexplicabilă perversitate (nucumva e acea ieşire din personalitate pusă în contul viţiului meu care zăpăceşte totul, şi nu cumva sunt şi eu tot atât de incapabil ca şi Emilia, în felul ei, de a găsi unitatea de simţire salvatoare?).

  — Foarte elegant abajur… Trebuie să fie o frumuseţe, seara, când se aprinde becul şi se văd picturile de pe el.

  Deşi era un paravan în genul unei mode perimate, Emilia fu foarte mulţumită că am găsit ceva care să-mi placă în casa ei.

  O privesc cu indiferenţa degajată cu care priveşti de sus o omidă mişcându-se pe potecă. Un reflex, numai din simpla constatare a situaţiei, mă îndeamnă să-i mai spun ceva agreabil şi gratuit de stupid:

  — Ia uite câte cărţi ai… Le-ai citit pe toate?

  Şi mă întind peste largul patului până la noptiera gălbuie de la căpătâi, care formează garnitură cu patul: Jertfa de Rădulescu-Niger în ediţia „Biblioteca pentru toţi”. Emilia e mereu satisfăcută că mă interesează lucruri din dormitorul ei şi mă lămureşte cu o importanţă neglijentă: „Jertfa o citeşte Valeria, eu am citit-o…” Cobor până la etajera cu cărţi şi, uitând că sunt gol, din pricină că femeia de lângă mine mi se pare atât de puţin femeie, caut să descifrez broşurile care stau strâmb, într-o rână, din cauză că nu sunt destule ca să umple rafturile.

  Două feerii, desigur, de la clasă: Trandafirii roşii5 şi înşir-te mărgărite62, două volume din Anna Karenina, în traducere de domnul Brateş… Un roman moldovenesc, din biblioteca „Minerva”, Farmecul iubirii, versuri de Orthansa Constantinescu, Ce este monismul? De dr. Leon, Producţia petroliferă în anii 1922- 1923, Românii la Mărăşeşti de Gh. Ştefănescu… Şi încă altele la fel.

  Anna Karenina ajunsă până în dormitorul Emiliei… Privesc din nou din pat, acum cu o melancolie uscată, neangajată cu nimic, volumul fără copertă, numai