— Ţi-a plăcut?

  Emilia stă rezemată într-un cot, cu sânii întinzându-i cămaşa, ca nişte punguţe albe în care ai turnat apă; are, grav, o grimasă:

  — Are sfârşitul trist, nu-mi plac cărţile care se sfârşesc rău…

  Când luasem cărţile, smulsesem şi fotografia tipului brun cu mustăţi războinice din marginea oglinzii, ca să citesc dedicaţia… Cu cerneală violetă, pe partea mai albă, dedicaţia are patru rânduri cursive, aproape caligrafice, dar repede scris, şi relativ mare: „Drăgălaşei domnişoare Emilia Răchitaru, în semn de simpatie din partea mea, V. Constantinescu”. Toate majusculele sunt bogate în curbe şi ochiuri ca la dictando, iar parafa e atât de abil întortocheată, încât îţi face impresia că autorului i-a fost frică să nu i se imite iscălitura pe o fotografie dedicată.

  Privesc fotografia, o fixez şi pe ea.

  Stă alături într-o rână, voinică şi cu piciorul dedesubt îndoit în aşa fel, încât nu-l mai încape cămaşa care s-a ridicat întinsă deasupra lui, cam până în dreptul unde vine de obicei prins ciorapul de jartiere, împins spre mine, genunchiul apare gol, formând cu piciorul de deasupra lui, lungit, descoperit şi el de sub cămaşă, dar mai puţin, un culcuş triunghiular de carne bogată, albă şi molatecă. Solicitată de privirea mea, Emilia îmi dă lămuriri cu grija cu care ar face o prezentare: „E logodnicul meu”.

  Sunt într-o clipă năpădit de un sentiment uitat, care mă pătrunde tot, ca o erupţie pe întreaga piele… Îmi amintesc de când cu confraţii mei liceeni frecventam bordelurile cele mai mizere, aşa cum numai într-o capitală orientală pot fi murdare şi mizere nişte bordeie.

  Căsuţe mici cu porţi de lemn întredeschise, prin faţa cărora treceam de câte cinci şase ori, până când mă decideam să intru, ca să nu fiu văzut, nu de vreun cunoscut, dar nici măcar de trecătorii necunoscuţi şi indiferenţi… În casele astea nu atingeam nici un obiect căci toate îmi dădeau aceeaşi impresie pe care de copil o aveam, când mi se spunea despre carnea de cal că e spurcată… Îmbrăcat, şi femeia de asemenea îmbrăcată în capot, ritualul amorului venal se reducea la gesturile şi vorbele strict necesare. Ei bine, adeseori întâlneam în aceste odăi cărţi poştale ilustrate şi fotografii, pe care multă vreme le-am crezut aşa, adunate de pe stradă, răpite destinatarilor, numai ca să împodobească odaia femeii, dându-i iluzia vieţii de familie. Dar într-o zi am descoperit că aceste ilustrate erau adresate chiar femeilor la care veneam, cuprinzând date autentice de familie: „Să trăieşti şi să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi ţie, şi lui Costică”, sau agramat şi insistent: „Salutări de la Galaţi, ceai făcut cu ceam vorbit…; despre haine nu spune nimic… Eu cum iau concediu viu acolo, vezi trimiteţi vorbă Marii”. Era o lume care nu numai că nu intra stânjenită pe poartă, ci şi scria, avea legături de viaţă normală cu aceste femei şi aceste camere; atâţia, nu numai că nu căutau să distrugă orice urmă că au trecut pe acolo, dar se recunoşteau prieteni sau rude în scris. Aveam impresia că descopăr un tărâm nou al simţirii. Fotografia cu dedicaţie a logodnicului îmi amintea de toată această lume, cu femei care, dacă, extrem de rar ziua, treceau în trăsuri şi le cunoşteai, nu numai că nu le salutai, fireşte, dar le priveai străin, de parcă ar fi fost deţinute plimbate sub escortă la tribunal.

  — Şi unde e acum logodnicul tău? Aţi rupt cumva…?

  Emilia e extrem de sigură de ea, încât uitând că e în cămaşă udă, are o privire orgolioasă.

  — E acum detaşat în Ardeal, la o administraţie financiară… Dar ne scriem foarte des. Tresar, căci aud că a intrat cineva alături în sufragerie, însă numai mi s-a părut. O privesc pe femeia de lângă mine şi mă întreb ce fel de cap şi simţire ar putea avea un om care o iubeşte… Cum ar putea fi construit… Dacă atunci când scrie pe o carte poştală, stă la masă, palid, dacă zâmbeşte, ce sens are la el „bună ziua”, sau „la revedere”? Gândirea îmi relaxează trăsăturile, şi femeia mă crede mai abordabil. Începe să-mi sărute adâncitura molatecă dintre umăr şi muşchii pieptului.

  Întreb cu o nuanţă de uimire, căci îmi e peste putinţă să cred că Emilia poate fi iubită, convins, de altfel, că are să-mi dea, chiar ea, un răspuns abil, ocolit.

  — Logodnicul tău te iubeşte?

  — Te cred… Îmi scrie mereu de acolo… Şi e de o gelozie teribilă. Când ies cu el pe stradă, se uită bănuitor la toată lumea… E mereu pornit pe ceartă.

  Ascult cu interes de poveste americană, şi Emilia e foarte sigură că mă interesează în ipoteza de femeie iubită… Se încălzeşte puţin, descoperă că mă impresionează mai mult succesele ei de femeie cu alţii decât săruturile de bumbac pe umeri.

  — Şi te iubeşte cu adevărat?

  — Parcă e singurul… Pe mine m-a iubit foarte mulţi.

  Spune asta fără nici o emfază. Şi cred că e sinceră, din cauza greşelii de gramatică… Observă cineva că evreii au accent numai când se înfurie… Emilia, ' care de obicei vorbeşte corect, greşeşte, se vede, când e mai cu plenitudine ea însăşi.

  — Şi cum te-au iubit?

  Nu înţelege şi mă priveşte mirată, fără să încrunte sprâncenele desenate, cu ochii mari, verzi… Dar e bucuroasă că mă interesează ceva.

  — Aşa cum se iubeşte, cum să mă iubească…?

  Încearcă acum, când vede că a găsit ceva care să mă intereseze, să mă sărute din nou… Sunt mai răbdător, căci vreau să ştiu cu adevărat cum poate fi iubită Emilia… Îi mângâi culcuşul frământat ca o gutuie, de carne, pe care-l face genunchiul mare al piciorului ei stâng îndoit sub ea.

  Are ca o lucire bucuroasă de explorator… A găsit ce poate trezi în mine dorinţa. Căci e ceva care depăşeşte bunăvoinţa mea. Oricât de mult aş fi