aţâţat şi tulburat când viu pe drum, a doua oară, parcă trezit, dezmeticit, simt că n-aş putea-o avea. Fără îndoială că ea speră însă că un fel de gelozie bărbătească m-ar putea face s-o doresc din nou… Cu destul dispreţ, de altfel, căci socot că Emilia nu preţuieşte pe nimeni, însă, când are nevoie, se pretează la ce e necesar, îmi spune că logodnicul ei „nici n-a atins-o”, fără să-şi dea seama că expresia asta circulă înzestrată cu anume sens, căci ea îi dă înţelesul nefigurat: că o adoră ca pe o icoană. Asta mă uimeşte şi mai mult…

  — I-am spus într-o seară când mă conducea acasă… De la cinematograf, lămurit: „Mai întâi pe la biserică… O sărutare, două, acolo, treacă meargă…”

  Parcă aş descoperi o lume nouă… Această delimitare… Această măsurare în pasiune… Mă uimeşte… Cum o acceptă el? Ce crede? O socoate pe Emilia fată?… Mi-e cu neputinţă să cred… Toată sensibilitatea mea se cabrează.

  Până la capăt o asemenea presupunere mi se pare de necrezut… Trebuie s-o întreb…

  — Ascultă, Emilia, el crede, şi aici şovăi în glas puţin, că eşti fată?

  — Treaba lui… Puţin îmi pasă… I-a lăsat Valeria să înţeleagă că directorul teatrului m-a necinstit… Dacă-i place… Dacă nu…

  Ea păstrează gravă, academică, un desăvârşit echilibru şi nu-l ţine, inutil, la curent cu întâmplările ei sentimentale.

  — Nu e bine să spui tot bărbaţilor… Treaba lor dacă află… Eu tăgăduiesc totdeauna… Nu mă costă nimic… Dacă se supără, pleacă… Şi cu o metodică filosofie: Ce vrei să le fac…?

  Încep să am un fel de sensibilizare a propriei mele puteri… Femeia aceasta care minte pe toţi bărbaţii… E sinceră cu mine, vreau să zic indiscretă, palavrageşte numai din cauză că nepăsarea mea a scos-o din făgaşul ei… Altfel, dispreţul ei pentru ceilalţi oameni trebuie să fie nemărginit, căci e aşa de convenabil voinică şi grea, că pare nutrită cu dispreţ pentru lume… Pe mescioara-toaletă din faţa oglinzii mari (tot gălbuie, garnitură cu patul), alături de periuţa de rimei, de pensă, de maşina de ras, de cutioara cu roş de obraz, o sticlă de „Origan Coty”, şi apa de colonia, toate aliniate, e şi purgativul „Grain de Vals” ţinut acolo, căci Emilia nu concepe că poate fi ceva de dispreţuit la ea… De altfel, e convinsă că numai „intrigile” o împiedică să fie cea mai mare artistă a României.

  E adevărat că instinctul ei nu se înşală… E în mine un început de dorinţă, o vagă sensibilizare.

  Din cauza căldurii suntem năduşiţi amândoi. Când a vrut să mă îmbrăţişeze, grea şi udă, s-a frecat de piciorul meu, de am crezut că-mi juleşte pielea… Asta m-a potolit iară… Căci senzaţiile nu erau de acelaşi fel. Dar acum ştie care e coarda sensibilă.

  — E unul care m-a iubit îngrozitor, săracul…

  Am zâmbit mirat şi ea a crezut că zâmbesc numai neîncrezător… Pe urmă s-a ridicat în genunchii plini şi cărnoşi când erau îndoiţi şi care, împreună cu pântecele plat, elastic, cu încă un pântec turtit de grăsime tânără, suprapus în mijlocul celuilalt, de parcă ar avea un mic început de sarcină, erau tot ce-mi plăcea la Emilia. Stând pe brânci, fără să se dea jos din pat, s-a întins cât mai mult şi a tras sertarul de sus al toaletei, arătându-şi şoldurile pline şi sănătoase, pe care nu le mai ajungea cămă-şuta moale, care spânzura de ele, la întâmplare. Cutia pe care a scos-o era plină de scrisori şi amintiri de tot soiul… Tăieturi din ziare şi alte mărunţişuri.

  — Valeria are grijă să le strângă toate… Spune că trebuie păstrate…

  Emilia are insensibilitatea leneşă, puţin lălâie, pe când Valeria e foarte pedantă şi atentă la anumite, dar numai la anumite detalii.

  Cronicile, mi-am aruncat ochii peste ele, erau din diferite ziare. Unele cu litere şi hârtia cunoscută a marilor cotidiane… Altele cu hârtie mai scorţoasă şi litere mai mari… Foile mici, probabil necunoscute… În cele mari, totdeauna numele Emiliei era subliniat cu roşu, într-o listă de alte nume, din interpretarea pomenită în treacăt… În celelalte, care păreau în întregime dedicate Emiliei, se vorbea de o mare artistă care în Legea iertărei7 a zguduit sala şi a emoţionat-o, impresionând-o profund.

  „E una din nădejdile teatrului românesc prin vocea ei clară şi puternică, prin gesturile ei elegante…”

  Îmi amintesc că am fost şi eu la teatru o dată, când Emilia dubla un rol într-o piesă originală, căci interpreta se îmbolnăvise… Ea voia să dea „celor de la Naţional” pesemne „o lecţie de ce înseamnă teatru adevărat”… Articula fiecare silabă, făcând-o să vibreze ca un bob de fier într-o nucă de tablă… Ţinea umerii drept… Şi nu ridica braţul decât până la înălţimea lor… Se mişca foarte încet şi majestos… Rolul era însă al unei sărmane croitorese, care, părăsită de iubitul ei, cu un copil, căuta sfioasă de lucru… Din tot rolul Emiliei nu se mai pricepea astfel nici un cuvânt, şi aproape nimic din tot actul acela… Căci nimeni nu înţelegea de ce doamna solicitată nu dădea afară pe scară o solicitatoare atât de băţoasă şi arţăgoasă… Şi cu o durere atât de cruntă.

  Mai era un program de la spectacolele Emma Gramatica şi, în regulă, diploma de absolvire a Conservatorului, împreună cu certificatul claselor primare… O pipă… Într-un loc erau cărţi de vizită, trimise probabil cu flori…

  După ce m-a lăsat câtva timp să admir cutia… Emilia a scos ea singură un pachet de scrisori, cam gros, legat în cruce cu o panglică roză… Deasupra avea pusă sistematic o fotografie ca un indiciu despre conţinut, cum se pune la pachetele de pesmeţi pe deasupra imprimatul reclamă…

  — Sunt tot de la logodnicul tău? (Şi de-abia mă reţineam să nu pun logodnicul între ghilimele.)

  — Dar nu e logodnicul meu…

  Am privit mai cu luare-aminte şi am îngheţat, căci deşi semăna în mod surprinzător cu logodnicul ei, chipul din fotografie îmi părea acum cunoscut…