— Cine e?

  Şi-a aşezat puţin o perină sub ea… Întoarsă spre mine, cu mijlocul sucit, accentua o dungă de carne plină, oblică peste coaste, în dreptul coatelor, căci şiretul cămăşuţei îi lunecase de pe umăr până jos, pe braţ.

  — Un tip pe care nu-l cunoşti… Era puţin cam haloimăs, dar era simpatic. Surâde strâmt.

  — Ce e haloimăs?

  — Nu ştii… Serios?

  — Spune-mi!

  — Nu ştiu cum să-ţi spun… Dar se zice de cineva care e aşa… Şi gândindu-se, cu buza scurtă: Cum să-ţi spun? Şi hotărât: Haloimăs!… Aşa, cu figuri.

  — Parcă l-am văzut undeva, am spus înmuiat, cu nădejdea contractată că totuşi mă înşel. Ridicând sprâncenele subţiate, prea puţin arcuite, pe orbita desăvârşit geometrică:

  — E unul Ladima… A murit.

  Priveam fotografia cu uimirea şi groaza cu care se examinează foaia venită de la un examen – pozitiv – al sângelui.

  — Semăna cu logodnicul meu, dar era blond şi foarte înalt… Pe urmă nu avea mustăţile aşa în sus decât rareori… Săracul, era mereu necăjit, şi atunci mustaţa îi cădea pe gură… Nu cred că l-ai văzut vreodată…

  Când s-a întors, şiretul cămăşii, întins de braţ, s-a rupt, şi cămaşa i-a căzut toată într-o parte pe coapse, de a rămas goală.

  Are pântecul prins sus într-un corset de grăsime robustă, ca Venus a lui Rubens, şi care numai când e culcată se lărgeşte puţin.

  Ladima să o fi iubit pe femeia cu respiraţia groasă de lângă mine, de care mă încălzesc acum ca de o pernă prea îndesată? Era el în fotografie, aşa cum îl întâlnisem la Movilă… Înalt, slab, cu ochi rotunzi şi orbite mari, adâncite… Cu o mustaţă de sergent-major şi cărare de frizer, cu haina lui neagră, de alpaca, iar cămaşa albă, şi cu gulerul totdeauna prea larg, scrobită, cu manşetele mari, rotunde, ca nişte burlane, prinse cu butoni roz de cămaşă, pe când ceilalţi butoni erau mici beţigaşe, desigur de aur – cine ştie ce amintire… Ar fi fost un cap frumos, de n-ar fi fost atât de demodat… Nu cred ca avea mai mult de 35 – 40 de ani… Dar la vârsta asta câţiva negustori mari ştiu să fie aproape la modă, cu faţa complet rasă, cu cămaşă de mătase, cu manşetele moi strânse pe încheietură, cu cravate tinereşti, strict înnodate, sus sub guşă, iar părul pieptănat lipit pe spate şi totdeauna tuns cu grijă, ca să le dea un aer sprinten.

  Acum îl vedeam în fotografia veche, deşi murise numai acum trei luni, ca pe o cruce de marmoră, încadrată în ramă de sârmă galbenă. Dar tot nu-mi vine să cred că dedesubt în pachet e cu adevărat îngropat misterul lui, căci a fi iubit pe femeia de lângă mine e a fi îngropat sufleteşte. Poate că Emilia exagerează, cine ştie. Ea desface funda roză cu oarecare grijă.

  — Valeriei nu-i place neregula… Le-a aranjat cu grijă, în ordine, după date… Spune că o femeie trebuie să păstreze totul…

  E cu adevărat scrisul ştiut… Mare, aplecat spre dreapta, cu literele subţiate puţin ca să încapă mai multe. Literele mari sunt făcute din linii trase lung, dar fără colaci. Cozile termină mereu spre dreapta, apăsat, de parcă fiecare rând ar sfârşi într-o parafă. Îmi dă o impresie de halucinant acest scris subţire, aplecat mult spre dreapta, aproape foarte mare şi în acelaşi timp cu literele foarte înghesuite… E, cel mai adesea, un scris cu cerneală violetă.

  Mă uit peste tot teancul mare, gânditor. Emilia vrea acum să le dea la o parte.

  — Pierdem timpul… Lasă-le…

  A întins mâna şi, când s-a aplecat, sânul mic atârnă sub braţ ca o gutuie molatecă.

  Îmi aprind, pe gânduri, căutând să nu răsară deasupra cât sunt de abătut, o ţigară, şi zâmbesc fals, de teamă să nu trădez un prea mare interes. Întreb nemişcat, ironic, punând între ghilimele:

  — Sunt „pasionante”?

  — Te cred, numai citeşte una dintre ele. Da spuneai că eşti grăbit? Sunt gol, lungit pe spate. Ea e lângă mine, aproape de tot, întreagă, mai sus, ca să-şi poată petrece mâna în jurul gâtului meu… Sânii i se apropie acum voinici, fără să se diformeze prea mult… Banul cel mare, cafeniu, uşor bulbucat din jurul sfârcului drept, e pe din două tăiat de marginea de sus a cămăşii pe care a ridicat-o, din nou, doar într-o parte. E în jurul cafeniului, ca o aureolă alburie, vizibilă numai când priveşti atent, irizată mai în alb încă decât restul pielii. Scot teancul de scrisori surâzând.

  Le măsor cu privirea, le resfir ca pe un pachet de cărţi de joc, jucând teatru.

  — Multe sunt, dragă… N-ai pierdut din ele? Emilia e flatată.

  — Era cam aiurea, scria mereu…

  Am desfăcut panglica, gânditor, cu teama că voi face o greşeală, dar cu dorinţa abia stăpânită de a citi.

  — Dă-mi să-ţi dau eu dacă vrei să citeşti una… De pe la mijloc. Tresar în mine şi îi fac semn gânditor:

  — Lasă, că citesc vreo două… De la început.

  Una… Două?… Le voi citi absolut pe toate, cu pasiunea cu care surprinzi prin fereastra de vizavi o discuţie mută, fireşte, între vecina aproape goală şi amantul ei. Nu vrei să pierzi nimic. Dar acum, când o lume nebănuită mi se va dezvălui…?

  Domnişoară, Ştiam că primăvara asta o să-mi aducă numai bucurii… M-aţi căutat-ieri şi alaltăieri la redacţie… Înşelat acum o săptămână de soarele prea timpuriu al acestui început de martie, ieşisem din casă fără palton (nu pot să-l sufăr mai ales că e cam vechi). M-a surprins însă zăpada moale de alaltăieri şi am răcit, a trebuit să stau în casă… Am fost destul de pedepsit, pentru că nu v-am putut admira la noi în redacţie… Şi nu m-am putut ameţi de parfumul…

  Fumează, dintr-un portţigaret lung