— Era un „Coty”… Îl primisem cadou de la Zăgănescu.

  Atât de rar al mâinilor d-voastră… Tot zâmbetul de azi nu mă poate consola de surâsul dumneavoastră pierdut…

  Îmi scrieţi că v-arfi de folos, la clasă, piesa între amor şi prietenie… Că aţi vrea să daţi producţia cu ea… Nu-mi spuneţi însă autorul… Si, cum probabil e tradusă… Titlul exact în franţuzeşte…

  Dacă s-apublicat… Eposibil s-o găsim sau la Fundaţie, deşi acum, cu greva studenţilor, mi-e teamă că Fundaţia e închisă, sau la Academie… Mâine voi fi pe la 10 la redacţie… Nu îndrăznesc să vă deranjez acasă. Dacă veţi trece pe la ora 1 să mă luaţi… Am putea lua aperitivul împreună la vreuna din bodegi.

  Să sper? Cu respectuoase sărutări de mâini, G. D. Ladima

  — Când era asta?

  A întors spre mine ochii mari, verzoşi, care nu spun, din pricina gurii de manechin, nimic.

  — Acum doi ani, când am dat producţia.

  Aşez scrisoarea pe noptieră şi parcă-mi rămâne pe degete o pulbere ca de la un cadavru de fluture. Sunt nerăbdător să iau alta, căci vreau să ştiu ce-i putea scrie Emiliei, dar nu trebuie să mă trădez, deci, ocolind, mai fac gesturi gratuite. Apoi:

  Domnişoară, A plouat întreaga săptămână şi n-am ieşit din casă… Când plouă zile întregi, e ceva întunecat şi humos în mine, de parcă îmi umblă râme pe tot corpul… Fireşte că v-am tradus actul pe care mi l-aţi cerut… Emile Fabre nu e un autor care să-mi placă, dar gândul că textul acesta va fi interpretat de d-voastră a mai luminat pentru mine pustiul ceasurilor de ploaie. (Din păcate stau cu camera şi prea sus, sub streaşină, de văd cum se scurge apa.) La redacţie n-am fost decât o jumătate de oră pe zi să-mi scriu articolul, deşi mi-e silă să scriu cu picioarele în ghetele pline de noroi, ca în bandage ude.

  V-am văzut ieri trecând cu o maşină mare, albastră, pe Calea Victoriei. Aţi ocolit-o pe strada Regală… Era o maşină de casă, albastră, şi v-am făcut semne disperate ca să vă atrag luarea-aminte, dar nu m-aţi văzut.

  Cu oarecare dispreţ domestic:

  — Îl văzusem, dar am întors capul, că eram grăbită… Era maşina lui Berdiceanu, trimisese să mă ia, şi el mă aştepta.

  Mi-a părut grozav de rău că nu m-aţi văzut. Era o bucurie care a trecut pe lângă mine, cât să întind mâna, dar fără s-o pot opri în loc.

  Mâine viu să vă aduc piesa… În Calea Plevnei, nu? Sunt atât de curios să vă văd locuinţa… Am emoţie… Vreau să mergem pe urmă la cinematograf. Un coleg entuziast îmi spune de o actriţă tânără în Gosta Berling, la Lipscani. Zice că tot filmul e admirabil. Am oprit biletele.

  G. D. Ladima.

  Întorc capul spre ea, care e rezemată în cot, într-o rână, aproape cu faţa-n jos. Acum burta cea mică i se lasă uşor spre cearşeaf. Nu trage din ţigare. Pun şi foaia asta pe noptieră… Frunzăresc scrisorile din cutia pitită între trupurile noastre, aşa, de formă, căci le iau tot la rând.

  E un bilet scurt, cu creionul.

  Mi-a părut rău că nu v-am găsit acasă. Mi-a spus doamna Valeria, sora d-voastră, că aţi fost chemată de profesor acasă, în vederea producţiei… Am făcut însă o cunoştinţă preţioasă, în persoana doamnei Valeria, care e o admirabilă gazdă şi o încântătoare moldoveancă. Am gustat cel mai bun şerbet din viaţa mea… Am râs… Am glumit… Ce bine ar fi fost să fiţi şi d-voastră…

  „Şerbet făcut de Valeria…” gândesc eu.

  Scrisoarea care vine pe hârtie gălbuie are rândurile mai neregulate, pe patru pagini.

  Scumpă domnişoară şi prietenă, Cât de greşită eşti… Dar n-am fost deloc supărat… Sau în sfârşit… Dacă vrei… Am fost puţin îndurerat… A fost atât de minunată masa noastră în doi la grădina aceea de pe Ştefan cel Mare, pe care numai gustul dumitale ales a putut-o descoperi… Toată seara am avut impresia că sunt ameţit de atâta frumos. După filmul cu Jannings, care mie mi-a plăcut foarte mult, şi el şi Lya de Putti… Boschetele acelea de trandafiri mici sunt o invenţie de poet. Să trăiască. Ura… Năşicu… De vreme ce aşa îl cheamă…

  — Mergeam câteodată acolo, cu un avocat… E foarte frumoasă… E aşa cu boschete şi cu lăutari… Nu e lume multă niciodată.

  Nu mai văd de aseară, în toată viaţa mea, decât seara asta de mai, cu boschet de trandafiri de primăvară, cu pui fripţi, cu brânză nouă, cu vin şi lăutari.

  Poate că ar fi fost mai bine să rămânem acolo… Cu toate că plimbarea la Sosea, singuri, pe sub teii înfloriţi, a fost încă una din puţinele bucurii ale vieţii mele îngrozitoare… De altfel, totul a pornit de la mine…

  Eu am avut ideea nefericită să propun să luăm îngheţată la „Flora”. Acesta mi-a fost totdeauna norocul. Excesul de fericire mă face nerod…

  Ridică de umerii arcuiţi în jos, care după ceafă sunt legaţi ocolit, în, grumazul lucios.

  — Recunoştea singur că spunea prostii câteodată…

  D-ta ai refuzat, recunosc… Şi politeţea d-tale m-a impresionat şi m-a îndârjit… Dar, de ce naş spune? Mi s-a părut penibil caprin lumea aceea de snobi ai cunoştinţe de care te fereşti… Un copil ca d-ta… În localul acela!

  Ciudat era că totuşi el stăruise să meargă acolo… Crezând probabil că o înfiază… Bietul Ladima.

  Am văzut că asta te-a indispus… Dar n-am fost supărat… Sau, Doamne, poate că mai bine a fost aşa… Preţul împăcării a fost un dar dumnezeiesc care răscumpără totul, chiar şi necazurile unui biet scrib urgisit.

  Devotatul G. D. L.

  — L-am sărutat, ce era să fac, nu-i aşa? Când veneam pe jos, pe alee, la întoarcere… Mi s-a părut că e supărat din cauza tipilor de la masă… Căci nici