Cărți «Marcus Zusak top cărți de citit într-o viață .Pdf 📖». Rezumatul cărții:
Vedeţi voi, oamenii v-ar putea spune că Germania nazistă s-a bazat pe antisemitism, un lider prea zelos şi o naţiune de bigoţi hrăniţi cu ură, dar nimic nu s-ar fi întâmplat dacă nemţii nu ar fi adorat o anume activitate – să dea foc.
Nemţii adorau să ardă lucruri. Magazine, sinagogi, Reichstagul{8}, case, obiecte personale, oameni măcelăriţi şi, bineînţeles, cărţi. Erau încântaţi de un incendiu care dura toată noaptea – care le oferea oamenilor îndrăgostiţi de cărţi ocazia de a pune mâna pe anumite publicaţii pe care altfel nu le-ar fi avut. O persoană cu asemenea înclinaţii, după cum ştim, era o fată costelivă, pe nume Liesel Meminger. Poate a aşteptat 463 de zile, dar a meritat. La sfârşitul unei după-amieze care a presupus multă exaltare, mult sarcasm, o gleznă plină de sânge şi o palmă zdravănă, Liesel a obţinut cea de-a doua poveste de succes a sa. Ridicarea din umeri. Era o carte albastră, cu scris roşu gravat pe copertă, iar sub titlu se afla o mică imagine a unui cuc, de asemenea roşie. Privind în urmă, lui Liesel nu i-a fost ruşine că a furat-o. Dimpotrivă, simţea o mândrie care semăna cu ceva în stomac. Furia şi ura neagră îi alimentaseră dorinţa de a o fura. În realitate, pe 20 aprilie, ziua de naştere a Führerului, când a şterpelit acea carte de sub un morman de cenuşă mocnindă, Liesel era o fată făcută din întuneric.
Desigur, întrebarea ar trebui să fie „De ce?”
Ce era acolo să o înfurie?
Ce se întâmplase în urmă cu patru sau cinci luni care să culmineze cu un asemenea sentiment?
Pe scurt, răspunsul călătorea din strada Himmel la Führer, până la locul de negăsit al mamei sale adevărate şi înapoi.
Ca multe alte necazuri, începu cu o aparentă fericire.
Plăcerea ţigărilorSpre sfârşitul anului 1939, Liesel se obişnuise destul de bine cu viaţa în Molching. Încă avea coşmaruri despre fratele ei şi îi era dor de mama sa, dar exista şi consolare.
Îl iubea pe papa, Hans Hubermann, şi chiar şi pe asistenta sa maternală, în ciuda înghiontelilor, insultelor şi atacurilor verbale. Îl iubea şi îl ura pe cel mai bun prieten al ei, Rudy Steiner, ceea ce era perfect normal. Şi îi plăcea faptul că, în ciuda eşecului din clasă, îşi îmbunătăţise cu siguranţă scrisul şi cititul şi în curând va ajunge la un nivel respectabil. Toate acestea au dus la o oarecare mulţumire şi foarte rapid se vor constitui în ceva apropiat de conceptul de a fi fericit.
SECRETELE FERICIRII 1. Să termine Manualul groparului;2. Să scape de mânia sorei Maria; 3. Să primească două cărţi de Crăciun.
17 decembrie.
Îşi amintea bine data, fiind cu fix o săptămână înainte de Crăciun.
Ca de obicei, coşmarul de toate nopţile i-a întrerupt somnul şi a fost trezită de Hans Hubermann. Mâna lui se odihnea pe ţesătura istovită a pijamalei fetei.
– Trenul? şopti el.
Liesel confirmă:
– Trenul.
Înghiţi cu lăcomie aerul până când se linişti şi începură să citească din capitolul unsprezece al Manualului groparului. Îl terminară puţin după ora trei şi mai rămase ultimul capitol, „Respectul pentru cimitir”. Papa, cu ochii săi de argint umflaţi de oboseală şi cu faţa acoperită de mustăţi, închise cartea şi îşi aştepta ceea ce mai rămăsese din somn. Nu a avut noroc.
Lumina abia se stinse de un minut când Liesel îi vorbi în întuneric:
– Papa?
El scoase doar un sunet de undeva din gât.
– Eşti treaz, papa?
– Ja.
Ea se sprijini într-un cot.
– Putem să terminăm cartea, te rog?
Se auzi o răsuflare lungă, un scărpinat al mustăţilor şi apoi lumina. Deschise cartea şi începu:
– Capitolul doisprezece: „Respectul pentru cimitir”.
Au citit până în zorii zilei, încercuind şi scriind cuvintele pe care ea nu le înţelegea şi întorcând paginile spre lumină. De câteva ori, papa aproape că a adormit, cedând extenuării iritante din ochi şi aplecării capului. Liesel îl trezea de fiecare dată, dar nu avea altruismul să-l lase să doarmă şi nici să-şi ascundă jignirea. Era o fată care avea un munte de urcat.
Într-un final au terminat, în timp ce întunecimea de afară începea să se risipească puţin. Ultimul pasaj arăta astfel:
„Noi, cei de la Asociaţia Cimitirelor din Bavaria, sperăm că v-am informat şi v-au făcut plăcere practicile, măsurile de siguranţă şi datoriile meseriei de gropar. Vă dorim succes în cariera dumneavoastră în artele funerare şi sperăm că această carte v-a ajutat în vreun fel.”
Se priviră pe furiş după ce cartea a fost închisă. Papa vorbi:
– Am reuşit, nu?
Liesel, pe jumătate înfăşurată în pătură, studie cartea neagră, cu scris argintiu din mâna sa. Încuviinţă din cap, cu gura uscată şi senzaţia de foame de dimineaţă. Era unul dintre acele momente de oboseală perfectă, de cucerire nu numai a operei din mână, ci şi a nopţii care fusese un obstacol.
Papa se întinse cu pumnii strânşi şi cu ochii închişi dureros. Era o dimineaţă care nu îndrăznea să fie ploioasă. S-au ridicat amândoi şi au mers către bucătărie, şi, în ciuda ceţii şi a îngheţului, au văzut fâşii roz de lumină pe nămeţii de zăpadă de pe acoperişurile din strada Himmel.
– Uită-te la culori, zise papa.
E greu să nu-l placi pe un om care nu numai că observă culorile, dar şi vorbeşte despre ele.
Liesel încă ţinea cartea. O apucase strâns, iar zăpada devenea portocalie. Pe unul dintre acoperişuri, vedea un băieţel stând şi privind cerul.
– Îl cheamă Werner, zise ea.
Cuvintele îi scăpară fără voie.
– Da, spuse papa.
În acea perioadă, la şcoală nu mai erau teste de citire, dar, în timp ce Liesel căpăta treptat încredere în sine, ea a luat un manual oarecare înainte de ore, într-o dimineaţă, pentru a vedea dacă putea să-l citească fără probleme. Citea fiecare cuvânt, dar rămânea captivă într-un ritm mult mai lent decât ceilalţi din clasă. „Este mult mai uşor, a realizat ea, să fii pe cale de a face ceva decât să fi ajuns deja acolo. Asta va lua timp.”
Într-o după-amiază, a fost tentată să fure o carte