de pe raftul cu cărţi al clasei, dar, sincer, ideea altui Watschen pe coridor, în mâinile sorei Maria, a fost un factor de intimidare îndeajuns de puternic. Pe deasupra, nu avea o dorinţă adevărată de a lua cărţi de la şcoală. Cel mai probabil era intensitatea eşecului din noiembrie, care a cauzat lipsa de interes, dar Liesel nu era sigură. Nu ştia decât că tentaţia exista.

În clasă, nu vorbea.

Nici măcar nu se uita într-o manieră nepotrivită.

Odată ce iarna îşi intră în drepturi, nu mai fu o victimă a frustrărilor sorei Maria, preferând să se uite cum alţii erau expediaţi pe coridor şi li se aplica pedeapsa meritată. Zgomotul făcut de un alt elev care se chinuia pe hol nu era în mod deosebit distractiv, dar faptul că era altcineva reprezenta o uşurare, chiar dacă nu o reală alinare.

 

Atunci când şcoala s-a întrerupt pentru scurt timp, de Weihnachten, Liesel chiar şi-a permis să-i adreseze sorei Maria un „Crăciun fericit” înainte de a-şi vedea de drum. Nu aştepta cu adevărat vreun cadou, ştiind că Hubermannii erau practic lefteri, încă plăteau datorii şi chirie mai rapid decât veneau banii. Poate o mâncare ceva mai bună. Spre surpriza ei, în ajunul Crăciunului, după ce a fost la biserică, la miezul nopţii, cu mama, papa, Hans junior şi Trudy, a ajuns acasă şi a găsit ceva împachetat în hârtie de ziar sub bradul de Crăciun.

– De la Sfântul Nicolae, zise papa, dar fata nu s-a lăsat păcălită.

Îi îmbrăţişă pe ambii părinţi sociali, care aveau încă zăpada ninsă pe umeri.

A desfăcut hârtia şi a scos două cărţi mici. Prima, Câinele Faust, era scrisă de un autor pe nume Mattheus Otdeberg. În total, va citi acea carte de treisprezece ori. În ajunul Crăciunului, citi primele douăzeci de pagini în bucătărie, pe când papa şi Hans junior se certau cu privire la un lucru pe care ea nu îl înţelegea. Ceva numit politică.

Mai târziu, a citit mai mult în pat, continuând tradiţia încercuirii cuvintelor pe care nu le ştia şi notându-le. Câinele Faust avea şi poze – linii adorabile, urechi şi caricaturi ale unui ciobănesc german care saliva în mod neruşinat şi avea abilitatea de vorbi.

A doua carte se numea Farul şi era scrisă de o femeie, Ingrid Rippinstein. Era puţin mai lungă, aşa că Liesel a parcurs-o doar de nouă ori, ritmul ei devenind puţin mai rapid la sfârşitul acelor lecturi prolifice.

La câteva zile după Crăciun, îl întrebă pe papa o chestiune legată de cărţi. Mâncau toţi în bucătărie. Uitându-se la lingurile cu supă de mazăre care intrau în gura mamei, ea a decis să se concentreze asupra lui papa.

– E ceva ce vreau să te întreb.

La început, nu primi niciun răspuns.

– Şi?

Era mama, cu gura pe jumătate plină.

– Voiam doar să ştiu cum aţi găsit bani să-mi cumpăraţi cărţile.

Un rânjet scurt apăru pe chipul lui papa tocmai când lua o sorbitură.

– Chiar vrei să ştii?

– Sigur.

Papa scoase din buzunar ce rămăsese din raţia sa de ţigări şi începu să înfăşoare o ţigară, moment în care Liesel îşi pierdu răbdarea.

– Îmi spui sau nu?

Papa râse.

– Dar îţi spun, copilă. Termină confecţionarea unei ţigări, îi dădu un bobârnac pe masă şi începu alta. Exact aşa.

Atunci, mama îşi termină supa cu un zăngănit, îşi înăbuşi un râgâit şi răspunse în locul lui.

– Saukerl ăsta, zise ea. Ştii ce a făcut? Şi-a răsucit toate ţigările murdare, s-a dus la piaţă când era în oraş şi le-a negociat cu nişte ţigani.

– Opt ţigări per carte. Triumfător, papa îşi îndesă una în gură. O aprinse şi inhală fumul. Slavă Domnului pentru ţigări, nu, mamă?

Mama doar îi aruncă una dintre expresiile sale caracteristice de dezgust, urmată de expresia cel mai des întâlnită în vocabularul ei.

– Saukerl.

Liesel şi papa şi-au făcut cu ochiul şi şi-au terminat supa. Ca întotdeauna, avea una dintre cărţi lângă ea. Nu putea nega că răspunsul la întrebare fusese mai mult decât satisfăcător. Nu erau mulţi oameni care puteau spune că educaţia lor a fost plătită cu ţigări.

Pe de altă parte, mama a zis că, dacă Hans Hubermann ar fi bun la ceva, ar schimba nişte tutun pentru o rochie nouă, de care avea nevoie disperată, şi pentru nişte pantofi mai buni.

– Dar nuu… Goli cuvintele în chiuvetă. Când vine vorba de mine, mai bine ai fuma o raţie întreagă, nu-i aşa? Şi, în plus, de la vecini.

Totuşi, câteva nopţi mai târziu, Hans Hubermann veni cu o cutie de ouă.

– Îmi pare rău, mamă.

Le puse pe masă.

– Nu mai aveau pantofi.

Mama nu s-a plâns.

Chiar a cântat pentru sine în timp ce le gătea până când aproape le-a ars. Se părea că ţigările le puteau furniza o mare bucurie şi a fost o perioadă fericită în casa Hubermann.

S-a terminat câteva săptămâni mai târziu.

Un hoinar prin oraş

Necazurile au început cu rufele de spălat şi au escaladat rapid.

Când Liesel a însoţit-o pe Rosa Hubermann în livrările sale prin Molching, unul dintre clienţi, Ernst Vogel, a informat-o că nu-şi mai permitea să-i dea să calce şi să spele.

– Vremurile, se scuză el, ce pot să spun? Devine greu. Războiul ne face să fim strâmtoraţi. Se uită la fată. Sunt sigur că primeşti o alocaţie pentru că o ai pe asta mică, nu-i aşa?

Spre spaima lui Liesel, mama rămase fără cuvinte.

Traista goală era lângă ea.

Haide, Liesel!

Nu i-a zis asta. A tras-o după ea cu asprime.

Vogel strigă de pe prima treaptă. Avea aproape un metru optzeci şi şuviţe lungi îi atârnau fără viaţă pe frunte.

– Îmi pare rău, Frau Hubermann!

Liesel îi făcu cu mâna.

Mama o admonestă:

– Să nu-i faci cu mâna lui Arschloch ăla, rosti ea. Acum, grăbeşte-te!

 

În noaptea aceea, când Liesel făcu baie, mama a frecat-o exagerat de tare cu peria, murmurând tot timpul despre Saukerl ăla de Vogel şi imitându-l la două minute.

– Trebuie să primeşti o alocaţie pentru fată… Îi învineţea pieptul în vreme ce tot freca. Nu valorezi atât, Saumensch. Nu mă îmbogăţeşti, să ştii.

Ea stătea şi suporta.

 

La mai puţin de o săptămână după acel anume incident, Rosa urlă după ea