maxim cinism, plenara îl reabilita pe Teohari Georgescu, predecesorul lui Drăghici în fruntea Ministerului de Interne, care lua cuvântul spre a jura credință noului lider și a-l blama pe cel defunct. La fel era reabilitat Miron Constantinescu, el însuși implicat în teroarea stalinistă din anii ’50. Între cei care luau cuvântul se număra satrapul ideologic Leonte Răutu, neafectat în vreun fel de zguduitoarele dezvăluiri privind soarta lui Pătrășcanu. Reabilitările din România au fost parțiale și ipocrite. Ele s-au limitat la victimele comuniste și au trecut complet sub tăcere exterminările în masă, distrugerea elitelor, terorismul ca politică de stat.

La Congresul al IX-lea din iulie 1965, Ceaușescu însuși afirmase, spre a demola mitul lui Dej, că „viața a dovedit“ că un singur om, „oricât de capabil ar fi“, nu poate acumula în mâinile sale deopotrivă funcția supremă în partid și pe aceea în stat. Între 1965 și 1967, cel puțin formal, propaganda oficială pedala pe principiul conducerii colective. După doi ani însă, folosindu-și protejații din grupul aparatului de partid, Ceaușescu reușea să-l constrângă pe Chivu Stoica, succesorul lui Dej ca președinte al Consiliului de Stat, să facă propunerea de numire a secretarului general chiar pe acest post. Un banc din epocă îl numea pe agramatul Chivu drept cel mai agil fotbalist întrucât reușise să-și dea singur cu piciorul în posterior. Câțiva ani mai târziu, Chivu Stoica avea să-și tragă un glonț în cap.

Prindea, așadar, ființă noul cult al personalității, mai agresiv și mai vicios decât cel al lui Dej. Ceaușescu poza în apărător al legalității socialiste, vorbea întruna de normele leniniste ale vieții de partid și susținea declarativ subordonarea Securității față de partid. Îl numise pe Cornel Onescu ministru de Interne, apoi pe Ion Stănescu în fruntea Consiliului Securității Statului. În realitate, anchetele continuau, studenții erau terorizați, UTC-ul, condus de Ion Iliescu, funcționa pe post de poliție în rândul studențimii și elevilor. Continuau acțiunile de intimidare a recalcitranților și de recrutare de informatori. Spiritul revoltei, marca anului 1968, nu a fost lăsat să se dezvolte în România. Dimpotrivă, se luau măsuri draconice pentru asfixierea sa. Legendele legate de Gheorghiu-Dej, inclusiv pretinsul rol decisiv al acestuia în greva de la Grivița din 1933, trebuiau spulberate. Imediat după venirea sa la putere, în mai 1965, Ceaușescu îi reabilita pe unii dintre fruntașii ceferiști prigoniți de Dej: Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Vasile Bigu. Vechea gardă a ilegaliștilor era mobilizată spre a cânta osanale noului lider. Aparatul ideologic, în care făceau cariere spectaculoase Dumitru Popescu, Ilie Rădulescu, Niculescu-Mizil, Mihai Bujor Sion (tatăl), Constantin Vlad, Ion Teoreanu, Alexandru Ionescu, se mobiliza spre a-l zugrăvi pe Ceaușescu drept un fel de cavaler fără teamă și fără prihană al „comunismului de omenie“. Se contura mitologia „obsedantului deceniu“. Un maniheism dubios contrasta perioada Dej (cominternistă, represivă, dogmatică) noii epoci, ulterior botezată „de aur“. Cum au demonstrat-o în scrierile lor Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, destalinizarea literelor românești a fost una ambiguă și paradoxală. Dezghețul a fost efemer și înșelător. Au apărut lucrări oneste, s-au întredeschis gurile și sufletele, dar totul se petrecea sub mereu vigilenta supraveghere a partidului și Securității. Limitele erau stricte, iar transgresarea lor se solda cu sancțiuni de tot felul. Faimoasa Antologie a poeziei românești interbelice, a lui N. Manolescu, a fost retrasă urgent din librării sub acuzația că promova poeții naționaliști și-i elimina pe foștii proletcultiști (Mihai Beniuc, Marcel Breslașu, Maria Banuș, Nina Cassian).

La ședința activului de partid din București, din aprilie 1968, imediat după Plenara care l-a reabilitat pe Pătrășcanu, au luat cuvântul, între alții, George Ivașcu, directorul Contemporanului, și Victoria Sârbu, văduva lui Foriș. Primul a vorbit despre eroarea de a-l fi prezentat pe Dej drept port-drapel. Ceaușescu i-a răspuns cu falsă modestie, spunând că „noi nu avem nevoie de idoli“. Iar Victoria Sârbu i-a ripostat lui Teohari Georgescu, care se prezentase ca un fel de victimă inocentă a sângerosului Dej, amintindu-i cum el personal dirijase anchetarea ei și a lui Remus Koffler. De la distanța pe care o avem astăzi, este clar că reabilitările din 1968 au fost un exercițiu de imagine construit de grupul Ceaușescu pentru delegitimarea posibilor rivali din conducerea supremă. De altfel, secretarul general îi blama pe membrii Biroului Politic care încuviințaseră executarea lui Pătrășcanu. Întrucât în aprilie 1954 el era doar membru supleant (fără drept de vot deliberativ), putea susține că nu avea o responsabilitate personală. Erau în schimb vizați Bodnăraș, Apostol, Chivu și chiar proaspăt reabilitatul Miron Constantinescu. Drăghici se vedea acuzat de toate crimele stalinismului dezlănțuit și, în pofida tentativei de a protesta, era exclus din CC și, ulterior, din partid. Evacuat din reședința de pe șoseaua Kiseleff, se mută într-o spațioasă vilă pe strada Sofia. În locul său se instala Paul Niculescu-Mizil. Era casa în care locuise cândva Ana Pauker, o altă mazilită a perioadei Dej, silențios reabilitată de Ceaușescu, care încerca să intre în grațiile ilegaliștilor. Nu se scotea însă nici un cuvânt despre distrugerea culturii românești, despre miile de țărani asasinați, despre suprimarea oricărui pluralism în România sovietizată. Nomenklatura nu a avut vreodată remușcări.

Pentru Ceaușescu, piața liberă și proprietatea privată rămâneau tabuuri de netrecut. Nu putea concepe sub nici o formă că planificarea de tip stalinist era de fapt obstacolul principal în calea unei dezvoltări normale a economiei. În această privință, nu era o mare deosebire între Ceaușescu și aghiotanții săi economici gen Manea Mănescu, Maxim Berghianu, Roman Moldovan și Ilie Verdeț, pe de o parte, și echipa lui Dej (în primul rând Gh. Gaston Marin), pe de altă parte. Singurul care părea să facă figură diferită era Alexandru Bârlădeanu, care, la Conferința Națională din 1967, se pronunța, într-o manieră sibilinică, în favoarea unui sistem economic mai flexibil. Nu după mult timp, Bârlădeanu era eliminat „la cerere“ din Prezidiul Permanent.