Niciodată Ceaușescu nu a pus sub semnul întrebării apartenența țării la Tratatul de la Varșovia. Ispita titoistă a fost de fapt expresia unei vanități exacerbate. În pofida pretențiilor megalomane ale pontifilor ideologici, România nu a propus un model original al socialismului de stat, ci, dimpotrivă, a păstrat nemodificate substanțial toate caracteristicile stalinismului originar. Între acestea, fixația pe rolul conducător al partidului, codificată în statutul adoptat la Congresul al IX-lea și reiterată ad nauseam în articolele și cuvântările lui Ceaușescu și ale camarazilor săi. Pluralismul ideologic era denunțat drept un pericol mortal. Aici se află diferența între pozițiile comuniștilor români în 1968 și cele ale comuniștilor cehoslovaci, italieni și spanioli. Până și anchilozatul Partid Comunist Francez (condus de Waldeck Rochet și Georges Marchais) îndrăznea să critice persecuțiile împotriva intelectualilor disidenți din URSS. Nimic de acest gen în România, unde drepturile omului continuau să fie obiectul unei deplorabile deriziuni din partea celor care nu conteneau să peroreze despre „umanismul socialist“.

Politica externă, apropierea de Franța gaullistă, chiar deschiderea spre Statele Unite erau utilizate ca mijloc de obținere a unei credibilități internaționale din care să se plăsmuiască un consens intern. Pentru Ceaușescu, Maurer, Bodnăraș, Mizil, Trofin și ceilalți membri ai grupului de la vârf, o liberalizare internă era de negândit. În rândul tinerilor, UTC-ul își menținea funcția nefastă: spre a folosi cuvintele lui Foucault, rolul său era să supravegheze și să pedepsească. Primul-secretar al UTC-ului, Ion Iliescu, devenea și membru al guvernului, cu titlul de ministru al Tineretului. Drept gratitudine pentru rolul său în neutralizarea oricărei revolte a tinerilor intelectuali în 1968, ca și pentru participarea la suprimarea mișcărilor studențești, era promovat secretar al CC al PCR însărcinat cu ideologia, deci cu marea minciună.

Facultățile de Filozofie din București, Iași și Cluj continuau să fie în vizorul partidului, iar tematica vigilenței rămânea în prim-planul retoricii dominante. Trebuie însă amintit că tot în acei ani s-a permis introducerea de cursuri facultative la Universitatea din București, inclusiv unele despre Hegel, despre existențialismul francez ori despre fundamentele filozofice ale matematicii (ținut de eminentul intelectual Imre Toth). Politica traducerilor era mai deschisă decât oricând în trecutul comunist. Editurile Univers și Meridiane publicau lucrări esențiale de estetică, teorie și critică literară. În colecția „Idei Contemporane“ a Editurii Politice se publicau, pe lângă texte conformiste, traduceri din autori respectați.

Ceea ce se petrecea în realitate era o colosală mistificare. Ceaușescu nu a fost niciodată un reformator și nu a admis că socialismul poate fi contestat în numele libertății. Nu a fost un hrușciovist veritabil, în pofida gesticulațiilor sale pretins iconoclaste. L-a venerat pe Stalin și l-a admirat pe Mao. Susținerea acordată lui Dubček venea din temerile sale că o intervenție în Cehoslovacia ar putea crea un precedent pentru o acțiune similară în România. În timp ce la București reabilitările se făceau exclusiv în interiorul mafiei dominante, la Praga se nășteau cluburi independente care sfidau dictatura partidului unic. Tot atunci, liderii români intensificau linia șovin-naționalistă, recuperând temele autarhic-organiciste și colectivist-etatiste ale extremei drepte interbelice. Este perioada când se configurează tot mai limpede sinteza perversă dintre comunism și fascism în experiența regimului totalitar de la București.

În 1968, regimul de la București părea să adopte o linie dacă nu liberală, măcar mai puțin rigidă. Era o făgăduință amăgitoare, câtă vreme Ceaușescu însuși nu putea fi nicicum bănuit de propensiuni de tip Nagy ori Dubček. Făcuse parte din comandamentul creat în 1956 pentru a preveni acțiuni de revoltă inspirate de exemplul maghiar. Îi repugna destalinizarea și se simțea solidar cu pozițiile celor care i se opuseseră deschis. Pentru analiza acelei perioade, amintesc aici volumul Lagărul comunist sub impactul destalinizării, coordonat de Dan Cătănuș și Vasile Buga (Academia Română, INST, 2006). Dincolo de declarațiile de paradă, Ceaușescu din 1968 nu era structural diferit de cel din 1956: închistat în dogme ponosite, suspicios, intolerant, intrigant, însetat de putere. Se vorbește uneori despre rolul moderator pe care l-ar fi jucat premierul Maurer. Este o altă iluzie. Niciodată, sub nici o formă, Maurer nu s-a opus nici lui Dej, nici lui Ceaușescu în privința opțiunilor fundamentale. Este posibil însă să existe un dram de adevăr în rumorile care circulau în epocă în privința îndemnului lui Maurer către Ceaușescu de a nu ajunge vreodată să aibă sânge pe mâini, deci de a nu urma modelul predecesorului său prin recurgerea la asasinatul politic. În rest, Maurer a fost, cum scria Petre Pandrea în Memoriile mandarinului valah, Leninul României.

Linia xenofobă în politica de cadre a fost expresia regenerării aparatului prin susținerea activiștilor total devotați lui Ceaușescu. Din umbră, Elena Ceaușescu era de-acum extrem de influentă. Referințele oficiale la ea sunt cât se poate de anoste, fiind pomenită doar astfel: „și soția“. Ca și amica ei, frivola Elena Maurer, care o consilia în aceste chestiuni, viitoarea „savantă de renume mondial“ era ahtiată după blănuri, bijuterii și călătorii pariziene. Marile familii ale aristocrației roșii se bucurau de privilegii de tip feudal. Pentru a crea mitul unității dintre partid și popor, se organizează vizite de lucru prin toată țara, se înscenează întâlniri între Ceaușescu și inși travestiți în precursorii săi istorici, marii voievozi ai unui trecut divinizat. Sub patronajul lui Mizil și al lui Dumitru Popescu, se construiește eșafodajul stalinismului național, a ceea ce Monica Lovinescu a numit neoproletcultism: „Îmbinarea explozivă a unor rudimente din vechea dogmă cu șovinismul lătrător.“

Comunismul și fascismul se întrepătrund până la dispariția oricărei distincții relevante. Monica Lovinescu scria despre acest hibrid dintre Scânteia și Porunca Vremii unde au dispărut frontierele dintre comunism și fascism: „Dar au existat