ceva ce avea aspectul şi gustul arborelui-vieţii, însă mirosul nu era cel bun. Iar din punct de vedere al efectului asupra Prăsitorilor şi Protectorilor, la fel de bine s-ar fi putut hrăni cu rădăcini băştinaşe.

Nu puteau reveni în spaţiul cosmic. Provizia lor mică de rădăcini reprezenta un număr strict de ore de muncă ale Protectorilor. Poate că în timpul rămas la dispoziţie ar fi putut umple rezervoarele cu cesiu, poate că ar fi putut chiar pune la punct o tehnologie producătoare de plutoniu, dar în nici un caz nu mai aveau timp să găsească şi să ajungă la altă planetă tip-Pak. Şi chiar dacă ar fi ajuns la ea, ce garanţii aveau că acolo vor creşte arborii-vieţii?

Îşi petrecuseră ultimii ani de viaţă realizând un mesaj laser suficient de puternic ca să străpungă norii de praf ce-i ascundeau de nucleul galactic. Nu ştiau că avuseseră succes. Nu ştiau ce se întâmplase cu recoltele; bănuiau că de vină ar fi fost lipsa unei anumite lungimi de undă din spectrul luminii stelare, sau chiar a luminii stelare în general, deşi experimentele pe care le încercaseră în direcţiile respective nu produseseră nimic. Anexaseră informaţii detaliate în privinţa descendenţilor Prăsitorilor, cu speranţa că unii dintre aceştia ar putea supravieţui. Şi ceruseră ajutor.

Cu două milioane şi jumătate de ani în urmă.

Phssthpok rămase lângă recipientul cu rădăcini, citind şi mâncând. Ar fi putut să zâmbească — dacă faţa lui ar fi avut muşchii respectivi. Deja putea întrezări faptul că misiunea lui avea să-i implice pe toţi Protectorii fără copii din lume.

Vreme de două milioane şi jumătate de ani, Prăsitorii aceia trăiseră fără arborele-vieţii. Fără nici o modalitate de a se transforma în Protectori. Animale lipsite de raţiune.

Şi numai Phssthpok ştia cum să-i găsească.

Să presupunem că zburaţi din New York, Statele Unite, spre Piquets-burg, Africa de Nord. Deodată, vă daţi seama că New York dispare într-o direcţie, Piquetsburg în alta şi un uragan vă abate avionul de pe rută, trimiţându-l în a treia direcţie.

Un coşmar? Aşa este. Totuşi, o călătorie prin Sistemul Solar diferă de cea pe suprafaţa unei planete. Fiecare bolovan din spaţiu are propria sa viteză, aidoma steluţelor de grăsime de la suprafaţa unei farfurii cu supă.

Marte se deplasează pe o orbită aproape circulară. Asteroizii se mişcă pe orbite mai eliptice, apropiindu-se de planeta roşie ori îndepărtân-du-se de aceasta. Pe unii dintre ei există telescoape, iar echipele ce le deservesc anunţă Ceres despre orice acţiune interesantă de la sol.

Statoreactorul Bussard abandonat traversase Sistemul Solar pe o traiectorie ce se curba spre interior, descriind o hiperbolă superficială, care avea să-l poarte prin planul planetar.

Blue Ox avusese o curbă de acceleraţie de ordin mai înalt, de forma literei J, al cărei băţ vertical urma să egaleze viteza şi poziţia extra-solarului.

U Thantse ridicase de pe Pământ cu o rachetă purtătoare închiriată din spaţioportul Valea Morţii. Urmase un zbor superb, cu peisaje minunate, peste Pacific. La altitudinea de două sute patruzeci de kilometri, conform stipulaţiilor legale, Nick cuplase alimentarea cu fuziune şi se îndreptase spre spaţiu. Racheta purtătoare revenise singură acasă.

Pământul se micşorase şi se îndepărtase. Drumul până la Marte dura patru zile la o acceleraţie de 1 g, cu Ceres drept turn de control, spunându-le ce asteroizi să ocolească.

Nick trecu nava pe autopilot. Nu era cu totul dezamăgit de U Thant. Fusese construită de planetari, motiv pentru care funcţiile îi erau compromise de necesitatea aerodinamismului, dar echipamentele păreau adecvate şi comenzile elegant de simple. În plus, bucătăria era excelent dotată.

— Pot fuma? întrebă Luke.

— De ce nu? Nu cred că-ţi mai faci griji c-o să mori tânăr.

— ONU a primit banii?

— Sigur că da. Transferul s-a încheiat de câteva ore.

— Perfect. Apelează-i, identifică-te şi solicită-le toate informaţiile pe care le au despre Marte. Spune-le să le afişeze pe ecran, iar tu vei plăti transmisia laser. În felul ăsta, împuşti doi iepuri dintr-un foc.

— Cum anume?

— Vor afla încotro te îndrepţi.

— Aşa-i… Luke, tu chiar crezi că asta-i va pune în mişcare? Ştiu cât de rigidă este ONU. Ai uitat cazul Miiller?

— Încearcă să priveşti lucrurile din alt unghi, Nick. Tu cum de ai ajuns să reprezinţi Centura?

— Testele de aptitudini au dovedit că am un coeficient ridicat de inteligenţă şi că-mi place să conduc oamenii. După aceea, am urcat întruna.

— La noi se votează.

— Concursuri de popularitate?

— Uite că treaba merge şi aşa. Există, desigur, şi neajunsuri. Ce formă de guvernare nu are lipsuri? — Garner înălţă din umeri. — Fiecare membru al ONU reprezintă o naţiune, o regiune a planetei. El consideră că regiunea lui este cea mai bună şi conţine indivizii cei mai buni. Altfel n-ar fi fost ales. Vasăzică, sunt vreo douăzeci de reprezentanţi, fiecare dintre ei crede că ştie ce trebuie făcut în cazul extrasolarului şi nici unul nu va accepta părerea altuia. Este o chestiune de prestigiu. Finalmente, vor ajunge la un compromis. Însă dacă vor pricepe că un civil şi un centuran ar putea ajunge înaintea lor la extrasolar, vor grăbi niţel dezbaterile. Înţelegi?

— Nu.

— Bine, atunci apelează ONU.

După o vreme, raza purtătoare de mesaj îi găsi şi cei doi începură să examineze informaţiile despre Marte pe care le deţinea Pământul.

Volumul acestora era măricel; acoperea secole de observaţii. La un moment dat, Nick spuse:

— Eu m-aş opri. De ce trebuie să parcurgem toate astea? După spusele tale, oricum nu facem altceva decât să tragem o cacealma.

— După spusele mele, efectuăm o cercetare — dacă tu n-ai altceva mai bun de făcut. Cacealmaua cea mai bună este cea cu patru aşi în mână.

Nick deconectă ecranul. Înregistraseră mesajul pe bandă magnetică şi-l puteau accesa oricând.

— Să raţionăm împreună, zise el. Am plătit un milion de mărci din fondurile Centurii pentru datele astea, plus alte taxe pentru expedierea lor prin laser. Oricât de prosper aş fi, mă simt aproape silit să le folosesc. Cu toate acestea, de mai bine de o oră studiem cazul Müller, care exista în totalitate în dosarele Centurii!

Cu unsprezece ani în urmă, un