voia să exprime optimism, încredere… În realitate părea mai degrabă îndobitocit de loviturile primite, căci abia putu articula cîteva fraze că, zise el, tot ce s-a spus nu e adevărat, nu se poate dovedi… El nu-și pregătise o apărare, fusese luat prin surprindere, nu crezuse posibil să fie criticat el chiar de majoritatea celor prezenți și într-un mod atît de total, să nu i se mai recunoască nici un fel de merite, să se ceară plecarea lui și asta chiar în fața lui I. C. și a președintelui Consiliului de Miniștri. Îngîmfare extremă, prostie, psihologie de cîine care aștepta să fie apărat de stăpînul său și el să nu zică nimic? Pesemne asta voia să sugereze surîsul lui, că o să vă arate el nenea că ați îndrăznit să vă ridicați contra mea… Chiar lamentabil! Abia atunci am căpătat certitudinea că va fi înlăturat… În sfîrșit se ridică bătrînul zimbru. În cuvinte puține, dar bine cumpănite, el se adresă mai mult prezidiului și spuse că toate astea s-ar tempera mult, toate aceste frămîntări adică ar dispărea dacă s-ar îmbunătăți substanțial legea drepturilor de autor… Multe pricini de-aici pornesc, zise el domol, să se facă lucrul aista și se va vedea cum conflictele se potolesc și toată obștea scriitoricească va trăi în pașe și armonie. Era limpede, el nici nu ascultase ce se spusese acolo. Și se așeză repetîndu-i în șoaptă lui I. C.: multe discordii de aiși vin… O s-o facem și pe-asta, zise I. C. sec, încetînd să mai scrie și anunță o pauză. Mă pomenii chemat la el și îi găsii acolo și pe Amăicălițului, pe cunoscutul prozator și pe D. D.-Dolj. I. C. îi spunea acestuia, furios: vei lua cuvîntul din nou și îți vei face autocritica. E inadmisibil să te comporți ca un prinț consort. Cine vrei să te apere? Eu? Eu am făcut greșelile care ți se atribuie? Apără-te dacă poți, dacă nu, fă-ți o severă autocritică. Pune mîna și fă-ți un punctaj și să nu îndrăznești să nu te ridici și să te împaci cu scriitorii. Că ai știut să le dovedești că mai pot avea încredere în tine. Nu vreau, zise Dededolj, fără să mai surîdă, să-mi pun cenușă în cap. Îmi dau demisia. Nu-ți dai demisia, zise I. C. sardonic. Vei fi dat afară și cată să reflectezi la această nuanță. Vei fi dat afară oricum, dar tot trebuie să-ți faci o demnă autocritică. N-o să spui că eu te-am îndrumat să ne dezinformezi sistematic și să scrii ridicole articole de fond despre false probleme. Începe prin a te împăca aici, în fața mea, cu prietenul tău… (și-i spuse pe nume cunoscutului prozator), cu tovarășul Ion Micu, despre care de asemenea m-ai dezinformat punîndu-l în conflict cu poetul Amăicălițului, iar pe tovarășul Ion Micu îl rog să facă același lucru, să accepte să-i strîngă mîna poetului și să colaboreze cu el, acolo la Luceafărul literar, unde sînt atîtea de făcut. E intolerabil să ne pierdem în astfel de conflicte și munca să sufere. Bătrînul zimbru, afabil, dădea din cap înțelept, că nu e bine, zise el, să ne sfîșiem între noi, obștea scriitoricească trebuie să rămînă unită… Amăicălițului, foarte vesel, declară că el totdeauna l-a stimat pe tovarășul Ion Micu și e gata și acum să-i întindă mîna. Și i-o și întinse și tovarășul Ion Micu i-o strînse cu același optimism afișat ca și al poetului, nu fără un gînd, desigur nereciproc, dar poate că reciproc totuși, că împăcarea n-ar fi imposibilă. Dededolj nu se împăcă cu tradusul prozator, care era destul de inteligent să nu jubileze, dimpotrivă, părea sincer mîhnit și afectat. Interveni președintele Consiliului de Miniștri, popular, și în virtutea vîrstei, le zise: mă, eu sînt bătrîn, voi sînteți încă tineri, mai aveți încă timp să vă împăcați, că pe urmă n-o să mai aveți și nu puteți să muriți urîndu-vă unul pe altul. Băgați de seamă, o să fiți chemați de tovarășul Gheorghiu-Dej și nu e permis să veniți așa în fața lui. Asta îi impresionă pe cei doi și tradusul prozator zise că în mod sincer el nu are pentru Dededolj decît sentimente de prietenie, da, numai prietenie și nicidecum ură. El vrea bucuros ca între ei doi să nu mai fie nimic, el a și uitat totul… Zadarnic, Dededolj se încăpățînă să nu-i vie în întîmpinare, și atunci I. C. bătu cu palma în masă: bine, reluăm ședința! Și îl ignoră pe Dededolj ca și cînd nici nu l-ar mai fi auzit cînd acesta se ridică în plenul adunării și își făcu apoi o ștearsă autocritică formală. Luă cuvîntul în încheiere I. C., care vorbi un ceas, după notele pe care și le făcuse în carnet. Foarte prudent, deși foarte aplicat, își exprimă nemulțumirea că scriitorii n-au vorbit despre problemele lor de creație, poate cu altă ocazie or s-o facă. Apoi trecu la «chestiunile administrative», cum le numi el, legate de conducerea practică a treburilor Uniunii. Să înceteze, zise el, aceste conflicte, scriitorii să se pregătească în vederea unui congres care să-și aleagă o nouă conducere. Și vorbi despre asta îndelung, cerîndu-le ca congresul să afirme idealurile comunismului și atașamentul oamenilor de litere la acest ideal. Să se formeze o comisie care să studieze actuala lege a drepturilor de autor și să se facă propuneri de mărirea tarifelor actuale, care, față de efortul pozitiv al creatorilor, au rămas mult în urmă. etc, etc…”

Ion Micu avea o expresie bizară de candoare cînd se opri. Mă uitai la el cu atenție. „Mai vrei o cafea?” îl întrebai. Dădu din cap: „…Dacă fata aia șmecheră ne mai dă…” Ne mai dădu, dar prietenul meu rămase și după aceea tăcut și mă întrebai ce-o fi cu această expresie de pe chipul lui pe care nu i-o cunoșteam. Candoarea se amesteca și cu o vagă tristețe care îi dădea o înfățișare de copil pedepsit, dar care parcă nu știa ce-a făcut și cum de s-au întîmplat toate acestea. „Deci nu l-ai distrus pe Amăicălițului? îi spusei cu o intensă simpatie. Te-ai