împăcat cu el!” „Da, zise, și am fost amîndoi cooptați în conducerea Uniunii. Eu am fost numit unul din secretari. Plecăm la București.” „Vă mutați? strigai cu glasul meu răgușit. Părăsiți orașul?” „Da”, zise. „Și revista?” „Revista o preia Amăicălițului.” „Deci tu ești acum mai mare sau mai mic?!” „E mai mare, zise Clara, observînd tăcerea soțului ei. Parcă ar fi fost insesizabil ironică. Sau parcă ar fi spus cu o resemnare care ascundea o declarație modestă de dragoste: știu acuma că el o să ajungă și mai mare, dar chiar dacă ar ajunge mai mic, nu l-aș iubi mai puțin. El se va ocupa acum, adăugă ea, de toate revistele Uniunii din capitală și provincie.” „Petrini, zise Ion Micu, dacă îți aranjez ceva la București, vii și tu?” De astă dată tăcui eu. Dacă nu-mi organizează ea ceva definitiv aici, gîndii, aș veni, de ce nu? Altfel îmi va fi imposibil, fiindcă aranjamentele ei îți restrîng foarte tare sfera de activitate, între cei patru pereți de scîndură în care te pune. „Da, desigur, îi spusei, să mă fac sănătos și…” Dar cu toate că în timpul povestirii avusesem de cîteva ori clipe grele simțind că între mine și această lume, pe care el mi-o dezvăluia, se așeza foarte des o invizibilă perdea neagră (ei, cei vii, dincolo, cu imensele lor vanități, iar eu dincoace, cu perspectiva morții) mă pomenii zicînd: „Ioane, acum că I. C. este, după cît se pare, gata oricînd să-ți satisfacă orice favoare, nu s-ar putea ca adjuncții lui, care și ei sînt foarte puternici, să mă reintegreze în învățămîntul superior? Bineînțeles, nu chiar acum imediat, ceva mai tîrziu, să zicem la anu’? Și atunci n-aș mai pleca, fiindcă mie îmi place universitatea noastră de-aici.” „Cred mai degrabă că acolo ai avea mai multe șanse, aici te cunoaște prea multă lume. Bineînțeles, zise fără șovăire, că o să încerc. Dar ceea ce pot să fac în mod sigur e să-i sugerez Amăicălițului să-ți publice între timp niște articole sau studii filozofice. Cu ele sub braț ți-aș putea pleda mai ușor cauza și cu mai multe șanse de reușită.” „Despre ce-aș putea scrie?” zisei amintindu-mi despre discuția mea, pe aceeași temă, cu Matilda.

Musafirii mei se ridicaseră să plece. Mă ridicai și eu să-i conduc. „Asta nu e o problemă”, zise el și începu deodată să rîdă, acel rîs al său sacadat și insistent, și care se intensifica tocmai cînd credeai, ca să nu te simți jignit, că trebuie să se oprească. Nu se opri decît tîrziu, dar de astă dată îmi explică tocmai la timp ca să nu-mi iau adio de la el pentru totdeauna: „De pildă, zise, despre Giordano Bruno! A fost ars pentru ideile lui!”

Da, așa era, se putea scrie despre acest italian care combătuse scolastica, dar și aristotelismul, și care nu putuse abjura pînă la capăt. Să te tîrăști în genunchi la propriu și să-ți renegi convingerile, cu speranța că, trăind, le mai poți încă răspîndi printre oameni, se putea face o dată, dar nu de mai multe ori, fără a risca să ți le arzi astfel tu însuți. Deși Galilei o făcuse. Un suflet dramatic acest Giordano, ce era de rîs aici? „Arșii ăștia, continuă Ion Micu, ne ajută, dacă n-ar fi fost ei, forța cuvîntului filozof ar fi slăbit prin veacuri. Numai Napoleon, care n-avea cultură filozofică, a putut să spună în Egipt (ar fi putut să tacă sau să se exprime altfel), cînd l-au împresurat mamelucii; a dat ordin de apărare în formă de arici, iar la centru, a zis el, să fie puși savanții și măgarii…” Și rîse iar, dar mai potolit și mai scurt. „Despre Giordano Bruno, mai spuse el, poți scrie și o carte…”

Și astfel ne despărțirăm…

Capitolul III

Tot în spital aflai că în acele zile mai părăsea orașul cineva de care fusesem strîns legat, și anume Petrică Nicolau, dar într-un mod zguduitor. Aflai de la medic, care totdeauna întîrzia puțin la patul meu să-mi spună discrete cuvinte de încurajare, dar să și comenteze evenimente din afara spitalului cu un bolnav care era, oricum, un intelectual, chiar dacă… Deși el, ca medic, știa multe, șocul pe care îl resimțea cînd o ființă umană se comporta aidoma pronosticului fatal nu era mai mic decît al tuturor. Un profesor de la școala normală, zise el, s-a aruncat de la etajul cinci cu o carte în mînă și era atît de îndîrjit, încît a căzut drept în picioare. I-au intrat bineînțeles picioarele în gît și a murit pe loc. Cartea era Reportaj cu ștreangul de gît, de Julius Fučík și înăuntru o hîrtie pe care scrisese ceva în acest sens: că se sinucide în semn de protest contra nedreptăților care există. „Ce similitudine, zise medicul nedumerit, apoi se opri. Știi cine e? mă întrebă. Fostul soț al doamnei Matilda! Nu putuse, cică, trăi cu taică-său, se mutase cu soția într-un bloc. Se spune că această soție ar fi venit apoi la școală și le-ar fi spus profesorilor în cancelarie: l-ați mîncat fript… Da, reflectă medicul blînd, nu cred că profesorii aveau vreo vină și nici taică-său… parkinsoniștii își aleg astfel de sinucideri spectaculoase…”

E clar, gîndii înfiorat, după ce medicul plecă și rămăsei singur în patul meu cu ciudata mea boală care nu da semne de ameliorare, o să mor și eu, am jucat cu Petrică în aceeași piesă. Eu, el, nefericitul de taică-său și Matilda. S-ar putea să murim toți patru, adică toți protagoniștii… Cosașul îndrăcit al lui Van Gogh, gîndii mai departe cu ochii pe lumina soarelui care îmi inunda patul, nu avea ezitări înaintînd în lanul de grîu și făcînd să șuiere spicele sub lama bine ascuțită a instrumentului său implacabil… Da, viziunea pictorului nu era rodul înfierbîntatei lui imaginații… Ce e umanitatea dacă nu un astfel de lan, strălucind în lumina fierbinte a soarelui în culori halucinante, sub un cer de un albastru dens, orbitor, și în care, tăcută, dar fără slăbire,