Mă întrebai dacă n-ar trebui să ies o zi din spital și să mă duc la înmormîntarea lui, dar găsii în forul meu interior o împotrivire; îi purtam pică pentru refuzul său net și agresiv de a se împăca cu mine, cînd îi telefonasem, la îndemnul Matildei, și îl întrebasem dacă n-ar vrea să ne întîlnim ca odinioară și să redevenim prieteni. Era adevărat că nu-mi era atunci gîndul la el și, desigur, nici telefonul meu nu-i sugerase cine știe ce afecțiune, dar poate că această afecțiune n-ar fi lipsit dacă aș fi surprins în vocea lui o cît de vagă tresărire. Da, gîndii, dar am petrecut totuși cu el frumoase clipe, ascultîndu-i cu o stranie delectare la începuturile carierei mele în învățămînt înaltele și nesfîrșitele lui indignări. Și nu fusese tot el cel care, printr-o intuiție, ținuse pe loc doi ani căsătoria mea cu Matilda? Astăzi aș putea spune că vrusese astfel să mă ferească de marele eșec care mă aștepta. Judecăm oamenii nu numai prin ceea ce ei gîndesc și nici măcar prin sentimentele care îi domină (toate acestea se pot dovedi că au fost doar coaja care acoperea determinări mult mai adînci), ci și prin interferențele cu viața noastră pe care soarta i-a silit să le trăiască. Petrică nu mai putea trăi cu Matilda și m-a cunoscut pe mine ca să-l ajut să se despartă de ea; l-am ajutat, dar nu voia s-o iau eu. Nu cumva ținea atît de tare la mine și considera o prietenie mai trainică decît o efemeră dragoste al cărei final îl prevedea? Desigur, căci dragostea pentru o femeie nu ne fortifică, ci, aliată cu timpul, ne mănîncă viața… Regrete eterne, Petrică! Voi veni la înmormîntarea ta și îți voi depune pe mormînt o coroană de flori…

În ziua cînd ieșii din spital, tăria gîndirii mele, care țîșnise cu putere în ultima mea ciocnire cu Matilda (cînd ne și încăierasem) și se micșorase iar sub amenințarea unei boli în al cărei prognostic fatal crezusem, reînvie antrenînd toate forțele sufletului meu retrase atîta vreme în adîncuri. Revenii în casa părintească, unde tata mă primi cu toate sentimentele de odinioară topite, supărat doar de declarația mea că nu aveam cancer și că n-o să mor. Avea aerul omului mărginit, dar și sublim, care nu înțelege cum cineva, fiindcă a răgușit, crede că n-o să moară, cu toate că văzuse cum un om, fiul său, deși nevinovat, trebuise să ispășească o grea pedeapsă. Da, dar astea erau socoteli care trebuiau reglate cu oamenii… Moartea, ehe, e așa o chestie ce nu se întreabă, ca să nu fii întrebat. Și dacă survine totuși cînd ești departe de ea, aiurea! e așa un lucru rar și tîmpit încît… Se întîmplă, bineînțeles, altora, care nu ne interesează, de ce să te gîndești tocmai tu, care ai o viață de trăit și ești atît de tînăr… „Mai mor și tinerii, îi spusei în timp ce mama ne aducea cafele în a doua cameră «salon», plină acum de cărțile și lucrurile mele, mor și copii și adolescenți, moartea își vede de treabă, tată!” El se uită la mine și începu să dea din cap indignat, nu-mi răspunse prin cuvinte, dar avea aerul să-mi spună că nu e zdravăn la minte cel care poartă grija altora, ca și cînd asta ar putea ajuta pe cineva (din altă planetă!) să nu moară dacă trebuie, sau să nu fie șchiop dacă așa s-a născut. Asta mă făcu să înțeleg că nu credea în propria-i moarte și că dacă totuși s-ar fi întîmplat, n-ar fi cerut celor vii să creadă în ea, ci să-și vadă dracului de viața lor, în timp ce el și-ar fi văzut de moartea lui, cu care singur avea răfuieli de încheiat… Deocamdată avea o muiere cu care trăia și numai la chestii de-astea nu-i era gîndul, că mureau și tineri și adolescenți! „Nu moare de tînăr decît cine nu trebuia să se nască”, zise, și înțelesei că se credea că face parte dintre cei privilegiați, sortiți dacă nu să nu moară niciodată, în orice caz moartea lor să se piardă în timpuri imemoriale și nedeterminate, contopite cu intemporalul, cu veșnicia a tot ceea ce există… Mama însă credea în moartea ei, și abia acum îmi mărturisi spaima prin care trecuse. „Bine că ai scăpat, zise. Moartea e dată și nu iartă pe nimeni.” „Și ce-mi pasă mie de chestia asta, murmură tata răsfoind Scînteia. M-a întrebat cineva pe mine dacă vreau să vin pe lume? De ce m-aș întreba eu atunci cînd o să plec. Că, aoleo, mor, că, aoleo, ce-o să fac… Ce să faci?! Întoarce spatele la lume și mori dacă e de murit. Au murit ei regi, împărați și tot nu s-a întîmplat nimic. De ce să se întîmple atunci dacă moare într-o zi într-un șanț, beat mort, Acojocăriței. Măcar ăstuia n-o să-i pară rău că n-a trăit destul și nu și-a făcut de cap. Mai proști sînt ăia care toată viața…”

Dar aici se opri, fiindcă fără voie gîndul lui îl dusese la mama. Nu-l gonise ea din patul ei în puterea vîrstei, silindu-l să-și găsească altă muiere, care, desigur, o fi avut ea mai multă viață în trupul ei, dar pesemne că el începuse să descopere că nu ajungea numai atît…? „Ei, ce-au făcut toată viața? zise mama mai degrabă veselă decît atinsă de aluzie. Proștii-ăia! Ai uitat!” exclamă ea mirată, văzîndu-l că tace. „Ce să uit?” își ridică el privirea din ziar. Mama surîse. Să-i spună sau să nu-i spună? Era pradă ușoară, numai gura era de el. „Ce să uit, fă?” se răsti el, dar nu prea sigur de sine, mai degrabă ar fi dorit să nu i se amintească. Totuși curiozitatea era mai mare și mama, cu un glas ca de mare comedie, i-o satisfăcu. „Tu ai rămas certat cu băiatu-ăsta ani de zile, tocmai fiindcă din neștiință el îți spusese ce ne spui tu nouă acuma. Dar el era un copil, în timp ce tu ești un om