cine suportă să fie dus de nas? Nu, nu se terminase rău, dar păcat, îmi spuneam, mi-era așa de dragă, o să-mi fie greu să-mi iau gîndul de la ea. Să-mi iau gîndul! Dar cine mă silea? Nimeni, putea să-mi rămînă dragă chiar dacă s-ar fi măritat și aș fi întîlnit-o pe stradă cu bărbatul de braț. Nu era nici o îndoială, cum fusese cu mine nu mai putea să fie cu nimeni altul (sau chiar dacă ar fi fost, acel altul nu putea să fie ca mine, deci ca să-i placă, și ea trebuia să fie alta… niciodată un adevăr nu putea fi mai evident!). Și atunci de ce mi-ar păsa? Chiar! Iată, ne despărțiserăm și mă simțeam perfect liniștit și detașat… Capitolul IV

Ca și cînd n-aș fi știut că nu liniștea și detașarea sînt semnul despărțirii. Ba nu! Ăsta era semnul, astfel se petrecuse cu Nineta și Căprioara. Dar nu cu Matilda! Oricum, adormii cu sentimentul că nu se întîmplase nimic. Da, se speriase de ceva, asemeni copiilor care încep să urle din senin (așa ni se pare nouă!), o să aflu eu, dacă o fi să aflu, dacă nu cumva această reacție nu era chiar semnul că evoluam pe orbite foarte îndepărtate, că ne apropiasem unul de altul o perioadă oarecare de timp pentru ca apoi să ne detașăm pe imensa elipsă pe care fuseserăm proiectați la naștere, pentru a nu ne mai întîlni niciodată.

Bineînțeles că nu se întîmplase nimic! Uitasem că a doua zi după astfel de însingurări din partea mea (e drept că asta fusese cea mai neagră și mai lungă), avea totdeauna acest aer, această expresie de reproș sfios… Că a fost bruscată, ea care… Ei! Ea care, ce?! „Cum, șoptea, așa? Nu mă mai iubești? Am știut eu!…” Și într-adevăr coala cu semne complicate și indescifrabile a acestei iubiri se făcea iarăși albă și sentimentul că ieri nu s-a întîmplat nimic copleșea, în fața unui nou azi, ranchiunele mele, stările de iritare care se acumulaseră, îndoielile adînci care îmi dăduseră tîrcoale.

Intră în biroul meu și se opri lîngă ușă: era, ai fi zis, întruchiparea smeritei lui Dostoievski, dar fără nimic din aversiunea ascunsă și fatală a acelei eroine pentru cămătarul cu care fusese silită să se mărite (eșuase în strădania ei încăpățînată de a-i dovedi fostului ofițer că refuzase să se bată în duel fiindcă era un laș și un ticălos; smerita, care de fapt nu era smerită deloc, se aruncase pe fereastră). Bineînțeles, nici eu nu eram acel cămătar! „E voie?!” îmi șopti ea dintr-o parte, cu aerul că eu aș putea să zic nu (și cu tandra ei ironie că asta n-o să se întîmple decît dacă aș putea să rezist ochilor ei mari și frumoși, glasului ei catifelat și colorat, de o dulce uimire, gurii care în astfel de clipe se frăgezea și se făcea mai pură decît a unei inocente fetițe) sub imperiul unei intense dorinți ca ființa ei să fie protejată, să fie iubită, să fie lăsată, în voia ei, ea care… Ei, ea care ce? Ce anume din ființa ei putea fi prins și să zici: este!? Chiar nu se întîmplase nimic ieri și în general chiar nu-mi făcuse niciodată nici un rău?… Surîse, ghicindu-mi aceste întrebări și acest surîs șterse ca un suflu de generozitate năvalnică hotărîrea de a mă despărți de ființa aceasta care îmi aștepta, umilă, învăluindu-mă cu privirea, răspunsul de care era sigură. Mă ridicai de la birou și mă apropiai de ea. „Te iubesc!” îi șoptii. „Da?! îmi șopti la rîndul ei. Atunci cere-ți iertare pentru purtarea ta de ieri!”

Ei, aia e! Izbucnii în rîs. „Da, strigai plimbîndu-mă cu pași mari de la un capăt la altul al biroului, foarte vesel, realmente înveselit, bineînțeles că îmi cer, dar nu știu pentru ce, ce dracu, Doamne iartă-mă, ți-am făcut?! Ar fi o mare victorie pentru mine dacă aș afla!” Ea avu de astă dată un surîs interior: „Lasă că știi tu! zise. Ai fost brutal!” Fui gata să-i răspund că oricît s-ar părea de ciudat, brutală a fost ea, nu eu, dar mă întrerupse repede, cu un glas practic și hotărît: „Hai să nu mai vorbim despre asta! Spune mai bine ce facem azi! Ai dreptate, continuă volubilă, e o vreme infectă, mergem la tine și-i spui tu lui nenea ăla de la cîrciumioară să ne aducă totul sus și o sticlă din vinu-acela alb, știi care… Aș putea să beau din el, ăhă, chiar și-o sticlă întreagă, numai eu singură!” Părea încîntată că e în stare de o asemenea ispravă. Mă oprii lîngă ușă, pusei mîna pe clanță să simt din vreme dacă cineva, vreun funcționar, ar vrea să intre și îi spusei: „Bine, acum du-te în biroul tău, te aștept la mine acasă.” Dar nu-i deschisei ușa. „Suzy, îi șoptii, te iubesc!” Își apropie chipul de-al meu și îi văzui o expresie gravă, voit rătăcită. Îmi repetă spusele ca și cînd era întîia oară cînd le auzea: „Mă iubești? Victoraș, mă iubești?”. „O, tresării auzind din gura ei diminutivul, te iubesc atît de tare, că vor să sune la salvare!” „Asta ce mai e?” „Un poet, acolo unde-am fost, mi le-a spus înainte de a muri, să i le transmit iubitei lui; ascultă:

Iubito, mă gîndesc la tine Ca un borfaș la ceasul unui lord Și se ciocnesc în carnea mea drezine Și caii au atac de cord!”

„Cum?!! strigă, îndepărtîndu-se de ușă (nu voia să plece!), mai spune o dată” (și se uită vrînd parcă să ia martori niște inși că n-a mai auzit pînă acum o astfel de gravă năzdrăvănie). Lăsai clanța și începui iarăși să mă plimb… „Frumoase versuri, zisei, și abia acum îmi dau seama că nu i-am îndeplinit poetului dorința și n-am căutat-o pe iubita lui să i le transmit.” „De ce?” „Pentru că nu credeam că o să moară și n-am memorat adresa ei pe care el totuși