Nu era rău, deoarece în definitiv el putea să folosească banii pentru casă, doar era unicul bărbat din gospodărie. Trebuia doar să născocească o poveste care să explice provenința lor, dar asta nu era greu. („Un bărbat în haină de blană s-a ridicat de la o masă la cafenea și a uitat mapa pe scaunul alăturat. Am alergat după el și i-am dat-o, iar el mi-a dat treizeci de mărci ca recompensă, pentru că în mapă se aflau documente foarte importante.”)

Abia aștepta să repete figura, la fel și ceilalți, dar problema era să descopere locuințele în care nu puteau fi deranjați.

Pentru Eugen nu a fost însă greu. Începu să fie cu ochii în patru și în scurt timp deveni expert. Cine dădea atenție unui băiețandru blond și murdar, îmbrăcat mai mult decât modest, care bătea trotuarele? Eugen hoinărea de colo-colo, trăgea cu urechea la discuții, urmărea oameni ca să afle unde lucrau și ce obiceiuri aveau și curând își formă o imagine asupra mai fiecărei clădiri – știa cine și unde pleca, când nu era nimeni în casă, la ce oră se întorceau locatarii. Astfel descoperi că adulții duc deseori o viață supusă unor reguli stricte, de îți puteai potrivi ceasul după ei. Nu se duceau la muncă doar la ore fixe, ci mergeau la ore fixe și la restaurant să mănânce de prânz ori să bea câte o cafea cu alții. Aveau programări regulate la medic, ieșeau la plimbare în aceleași seri din săptămână și la aceleași ore.

Când loviturile bazate pe informațiile date de Eugen au ajuns în paginile ziarelor pe care mama lui le primea de la vecini, imediat ce aceștia terminau de citit („Serie de spargeri în Charlottenburg – poliția suspectează țiganii”), Eugen trase concluzia că era cazul să se retragă. Între timp urmărise cum spărgea Putină încuietorile obișnuite, fără a lăsa urme, și nu mai depindea de gașca lui Felix. Activitatea lui de spionare viza cartiere mai bune, cu locuințe părăsite pentru timp mai lung.

Putină se înfurie că Eugen nu le mai furniza noi adrese, bombăni o vreme, dar îi trecu. Ceilalți erau de părere că poate era mai bine să se lase de spargeri măcar pentru o vreme.

Eugen nu mai fura sau dacă o făcea lua doar nimicuri a căror lipsă proprietarul nici nu o observa. El se mulțumea pur și simplu să pătrundă în locuința unui bărbat ori a unei femei necunoscute și să răscolească prin sertare, prin corespondență ori prin extrase de cont, prin dulapuri, pe etajere și în debarale. Remarcă faptul că mulți oameni se prefăceau săraci, dar în realitate erau bogați, alții făceau pe bogații, dar aveau datorii. Multe femei aveau imense cantități de lenjerie de corp, textile diafane cu dantele cu deschideri în locuri bizare. Mulți bărbați păstrau în sertarele noptierelor broșuri uzate cu fotografii în care femei goale făceau chestii ciudate cu bărbați goi, fotografii pe care Eugen le găsea în aceeași măsură ciudate și incitante și pe care le studia foarte amănunțit. Nu îndrăznea să le ia, pentru că se gândea ce s-ar fi întâmplat dacă i le-ar fi găsit mama lui.

În locuința unui bărbat, care era chelner la Café Kanzler, găsi o colecție de cești de cafea grele din argint. Odată, uitându-se pe terasa acestei cafenele, observă că se servea cafeaua în aceleași cești. Eugen îl pândi pe bărbat într-un loc întunecos, când acesta se întorcea acasă, și îl acostă:

— V-am văzut furând cești din argint din cafenea. Și nu doar o singură dată.

Bărbatul, un tip cu aspect de tuberculos, cu păr cenușiu, tresări:

— Ce? De unde știi? Apoi își dădu seama că tocmai se trădase și întrebă: Ce vrei?

— O sută de mărci, răspunse scurt Eugen. Altfel îi spun șefului dumneavoastră.

În realitate nu ar fi avut curaj, pentru că șeful ar fi anunțat imediat poliția, care cu siguranță că ar fi vrut să știe de unde și când a aflat și cum l-a supravegheat pe bărbat când fura – toate acestea fiind prea riscante. Dar bărbatul nu se gândea la lucrul acesta.

— O sută de mărci? repetă bărbatul. Nu am atât de mult. Se scotoci prin buzunare și scoase câteva bancnote. Uite, îți pot da cincizeci.

— Bine, acceptă Eugen și înșfacă banii. Apoi îl sfătui pe nefericit: Duceți-le la Seligmann, lângă gara Spandau. Plătește bine.

— Ce?

Bărbatul se uită la el perplex, dar pentru că Eugen nu voia să fie privit prea mult, se întoarse și o luă la fugă.

Cincizeci de mărci! „Cunoașterea înseamnă putere”, își spuse el în gând.

•••

Odată, Felix îi spuse că gașca se întâlnea cu un grup de fete de aceeași vârstă la un „strip-poker”. Jucau cărți și cine pierdea trebuia să dea jos o piesă de îmbrăcăminte.

— Un astfel de joc este mai captivant când are o miză ca asta, îi explică el. Să joci cu fetele pe bani ar fi o tâmpenie.

— Și fetele acceptă așa ceva? întrebă sceptic Eugen.

— Cu plăcere! Sunt moarte după asta.

Pentru că îi surâdea perspectiva de a vedea odată o fată în carne și oase, mai mult ori mai puțin dezbrăcată, se interesă dacă nu ar putea juca și el.

Felix se încruntă și răspunse plin de importanță:

— Hmm… trebuie mai întâi să îi întreb pe ceilalți.

Îl lăsă pe Eugen să se perpelească mai multe săptămâni, după care îl luă cu el. Îl puse să jure că va ține secret locul de întâlnire și îl atenționă de mai multe ori că nu are voie să plece înainte de încheierea jocului.

— Și când se încheie jocul? întrebă Eugen.

— Evident, atunci când cineva nu mai are ce dezbrăca, îi răspunse Felix rânjind.

Locul de întâlnire era un pod așternut cu covoare vechi, într-o casă cu șase etaje cu apartamente de închiriat. Prin unica fereastră din acoperiș pătrundea lumina orbitoare a soarelui, în ale cărui raze dansau particule de praf, iar în jurul petei luminate ședeau ei în cerc, cinci băieți cu el,