poartă de fier şi i-a condus spre un rând de scări care coborau până la un labirint subteran imens, o fortăreaţă de beton care cuprindea birouri, săli de şedinţă şi spaţii de dormit. Au trecut pe lângă un şir de săli de comandă, unde nişte bărbaţi în uniformă stăteau aplecaţi peste tot felul de hărţi mari. Ţârâitul telefoanelor şi ţăcănitul maşinilor de scris se auzeau de peste tot. Au fost conduşi într-o sală, cu o masă mare pătrată în mijloc, la care erau aşezaţi patruzeci de bărbaţi. În timp ce se îndreptau spre puţinele scaune libere, un ofiţer s-a uitat la Susan şi i-a spus:

— Adu-mi, te rog, nişte ceai!

Susan şi-a încleştat mâinile ca să nu îi tremure şi i-a spus:

— Sunt aici din partea Asociaţiei Naţionale pentru Porumbei.

— Scuzaţi-mă, a zis ofiţerul.

Cei doi s-au aşezat pe scaune. Susan a aruncat o privire prin încăpere, unde se aflau laolaltă oameni din armată şi serviciile secrete şi membri ai asociaţiei. Cei de la serviciile secrete, cel mai probabil de la Şcoala Guvernamentală de Coduri şi Cifruri, purtau costum, cravată şi stăteau grupaţi în celălalt colţ al mesei. Asociaţia Naţională pentru Porumbei era o organizaţie civilă, şi cu toate că Susan nu a zărit nici un chip familiar, i-a recunoscut pe membrii săi după părul încărunţit şi puloverele de lână pe care le purtau la crescătorie. Susan a băgat de seamă că era singura femeie din încăpere. Fii tare ca oul, şi-a spus ea în gând.

Un militar cu multe decoraţii aşezat în capul mesei s-a ridicat în picioare.

— Sunt comandorul de aviaţie John Breen.

Peste încăpere s-a lăsat liniştea.

Comandorul a scris pe o tablă cuvintele Operaţiunea Columba.

— Acesta este numele de cod al misiunii noastre.

Susan i-a văzut pe cei prezenţi schimbând priviri între ei. Ea ştia însă din timpul anilor de facultate că numele venea din latină şi însemna „porumbel“.

— Avem nevoie de o sută de mii de porumbei, a spus comandorul, ştergându-şi praful de cretă de pe mâni. Până la sfârşitul războiului este posibil să avem nevoie de două sute de mii.

Susan a văzut cum crescătorii au rămas cu gurile căscate la auzul acestei solicitări.

— Primul obiectiv al întrunirii noastre este un angajament din partea fiecăruia dintre dumneavoastră privind numărul de păsări şi data de livrare.

Comandorul a scris pe tablă Crescătoria... Nr. de păsări... Data.

— După ce terminăm, membrii Serviciului pentru Porumbei pot pleca.

S-au distribuit mai multe pachete. Susan a luat plicul pe care era scris „Bertie Shepherd“. Înăuntru se găseau un creion ascuţit şi o foaie de hârtie cu un tabel în care să treacă datele cerute. Ea a pus foaia pe masă cu faţa în jos.

Comandorul părea grăbit, ori poate se simţea frustrat că avusese ghinionul să se ocupe de o misiune legată de porumbei. Oricum, pentru Susan era clară dorinţa lui de a scăpa cât mai repede de la această întrunire pentru a trece la lucruri mult mai importante, cum ar fi bătălia aeriană din Canalul Mânecii. Aproape imediat, comandorul a început să primească angajamentele cerute. Toţi bătrânii crescători, până la unul, se executau fără să crâcnească, deprinşi din anii Marelui Război să iasă din tranşeele pline de noroi la primul fluier al comandanţilor.

Lui Susan i se învălmăşeau gândurile în minte. Ce-au de gând militarii cu atâţia porumbei? Unde vor să-i ducă? Cine o să-i îngrijească? A ridicat mâna.

— Susan, i-a şoptit Boar, nu este momentul.

Susan a şovăit puţin, apoi a ridicat mâna şi mai sus.

Comandorul s-a oprit.

— Da, domnişoară...

— Shepherd. Sunt aici în numele bunicului meu, Bertie Shepherd. Nu a putut veni pentru că...

— Aveţi vreo întrebare? a întrerupt-o comandorul.

Susan a înghiţit în sec.

— Pot să vă întreb ce aveţi de gând să faceţi cu porumbeii noştri?

— Este confidenţial. Doar câteva persoane sunt la curent cu planurile noastre, pentru a limita pe cât posibil compromiterea acestei acţiuni secrete.

Comandorul s-a întors spre următorul crescător pentru a-i cere numărul de porumbei.

Susan a aruncat o privire prin încăpere. Ochii vârstnicilor erau îndreptaţi spre ea. A simţit că toţi gândeau acelaşi lucru, dar nu îndrăzneau să deschidă gura. Pe frunte i-au apărut broboane de transpiraţie. Palmele i s-au umezit. Inima îi bătea mai tare. S-a ridicat şovăind în picioare.

— Stai jos, Susan! i-a şoptit Boar.

Fii tare ca oul... ca oul... ca oul. Susan şi-a îndreptat umerii.

Comandorul s-a oprit.

— Da, domnişoară Shepherd.

— Aveţi în misiune şi persoane calificate pentru a se ocupa de porumbei?

— Luaţi loc, domnişoară Shepherd.

— Aveţi de gând să folosiţi porumbeii noştri doar pentru dus, sau şi pentru întors?

Comandorul a ridicat tonul.

— Luaţi loc, sau veţi fi dată afară!

— Susan! a şuierat locotenentul furios.

— Ştiţi că marea majoritate a porumbeilor din crescătoriile noastre sunt antrenaţi doar pentru un singur zbor? a întrebat Susan.

Comandorul a strigat după soldatul aflat pe coridor în faţa uşii.

Soldatul a intrat şi a salutat.

— Scoate-o de-aici! i-a ordonat comandorul.

Soldatul s-a îndreptat spre Susan.

Susan s-a prins cu mâinile de muchia mesei.

— Sunteţi conştient că porumbeii se vor întoarce în număr foarte mare la crescătoriile noastre? Dacă vreţi ca Operaţiunea Columba să reuşească, nu este nevoie să ştim când şi unde îi veţi folosi, dar trebuie să ştim cum!

Un bărbat corpolent, purtând papion cu buline, s-a oprit în cadrul uşii deschise.

Militarii au luat poziţie de drepţi. Susan s-a întors şi l-a văzut pe prim-ministrul Winston Churchill, însoţit de doi ofiţeri.

— Inamicii mi-au invadat oare centrul de comandă? a întrebat Churchill cu un trabuc între dinţi.

Susan a făcut ochii mari.

— Totul este sub control, a spus comandorul.

— Domnişoara are