Istoria noastră este la fel de dinamică și schimbătoare ca a atâtor altor popoare. Sigur este însă că poporul român nu a pierit și a cunoscut un mers relativ ascendent, în pofida crizelor sale istorice, că nu și-a pierdut niciodată statalitatea, ci și-a consolidat-o, chiar dacă și trebuind să asiste la sacrificarea unor teritorii și a unor segmente de populație… Iar acesta este un argument fundamental, peste care nu se poate trece cu vederea, într-o construcție de felul eseului lui Mircea Malița.

Partea a doua a lucrării se străduie să contureze, în majoritatea paginilor prin conspecte atente din autoritățile afirmate în domeniu (Drăghicescu, Rădulescu-Motru, Noica etc.), un portret psihologic al românului. O astfel de tentativă, astăzi o știm cu precizie, nu are cum izbuti, căci generalizările la nivelul unei națiuni nu au acoperire. File de etnopsihologie și de filosofie etnică poate scrie oricine. Dar pentru a seduce, dacă nu e posibil să convingi, în acest domeniu, s-ar cuveni ca, măcar stilistic, frazele să curgă la o altă temperatură sau cu un altfel de turnură decât didacticele și întru câtva pedestrele transcrieri de fișe ale academicianului Mircea Malița. După Schimbarea la față a României și chiar după forța unora dintre paginile din Politice de H.-R. Patapievici, terenul se poate dovedi minat, căci performanțele deja atinse mediocrizează strădaniile oneste, dar fără avânt în aripi.

Cartea lui Mircea Malița, neintimidată de clișee, pare o recapitulare cuminte a multora dintre acestea și aglutinează glasul autorului printre alte glasuri devenite de referință.

Observator cultural, nr. 669, 12 aprilie 2013

Erezii medievistice

Scriind despre Aristotel la Muntele Saint-Michel. Rădăcinile grecești ale Europei creștine (trad. de Eduard Florin Tudor, Editura Nemira, București, 2011, 294 p.), istoricul lyonez Sylvain Gouguenheim redeschide o dezbatere care, în linii mari, părea tranșată: este sau nu este adevărat că fără aportul filosofilor arabi medievali Apusul european nu l-ar fi redescoperit pe Aristotel? Versiunea acceptată asupra faptelor de natură intelectuală la care se referă este că transmiterea moștenirii aristotelice care a marcat profund vremurile medievale în Occident s-a făcut prin contractarea de datorii covârșitoare față de cărturarii Islamului. Or, Gouguenheim este de altă părere – și o apără chiar și dincolo de cartea propriu-zisă, polemizând în spațiul culturii cu autori care nu îi împărtășesc opinia și se întemeiază pe mai vechile rezultate ale cercetării. Deja acest instinct al contrazicerii adevărurilor socotite definitive este unul care recomandă bunul instinct profesional al unui istoric, fiindcă opțiunea autenticului explorator științific este pentru adâncirea și aprofundarea cunoașterii, nu reproducerea comodă a adevărurilor acceptate.

Pe de altă parte, în Franța, unde istoriografia medievală și istoria filosofiei își au trecuturi aureolate ca ramuri ale expandării cuceririi adevărului științific nu pare, iată, deloc afectată de ceea ce se răspândește într-o manieră contagioasă și alertă la noi: pretinsul pragmatism, așa-zisa opțiune pentru ramurile de vârf ale avansului în deslușirea tainelor științifice, subordonarea aproape maniacală a interesului explorativ tehnologiei, economiei și ramurilor de activitate intens profitabilă în imediat. Dimpotrivă, marile discipline din universități, cu o istorie care provine din trivium și quatrivium – ciclurile educative dinaintea modernității –, se bucură de o nezdruncinată continuitate, de respect și de… finanțări pe măsură.

Proiectată pe un astfel de fundal, tema originilor grecești ale Europei creștine nu pare nici desuetă, nici definitiv elucidată (și deci nedemnă de interes), solicitând pe mai departe resursele celor care se apleacă asupra ei. Revine, astfel, în atenție relația dintre Bizanțul și Occidentul intelectual în termenii traducerilor culturale sau, mai exact, filosofice antice; existența unei comunități monahale la Muntele Saint-Michel, la întâlnirea dintre secolele al X-lea – al XI-lea interesate de scrisul aristotelic (chiar dacă nu neapărat și implicată direct într-o traducere a operei acestuia), participând la copierea manuscrisă a unor lucrări ale Stagiritului. Se discută opera de traducător a lui Iacob de Veneția (Iacobus Veneticus Grecus), care a tradus în latină Metafizica, Fizica și Analiticele Secunde, precum și unele comentarii grecești la ultimul dintre tratatele menționate, la Respingerile sofistice și la Topice. În jurul anului 1128, Iacob tradusese aproape toată opera aristotelică. Deja în a doua jumătate a secolului al XII-lea numeroase copii răspândeau această recoltă de texte în Franța de Nord, în Anglia și în Renania.

Chestiunea ponderii culturii arabe la calibrarea culturii medievale europene are, fără îndoială, mai ales în Franța – dar și în restul Occidentului –, o portanță care depășește interesul pentru fundamentele filosofice antice ale culturii Evului Mediu latin. Astăzi, când în Franța există o numeroasă minoritate islamică beneficiind de aceleași drepturi ca și nativii neolatini și creștini sau ca evreii francezi, recalibrarea discursului despre aporturile islamice poate părea o provocare fățișă la adresa numeroșilor musulmani, mai cu seamă după tulburările din cartierele mărginașe ale Parisului și din alte orașe de acum câțiva ani. Pe de altă parte, reluarea discursului de odinioară al lui Henri Pirenne referitor la rolul lui Carol cel Mare de apărător al creștinătății în fața amenințării arabe din Mediterana, cu particularizarea de rigoare la cazul preluării lui Aristotel în secolul al XII-lea într-o mănăstire franceză, le poate sugera cititorilor grăbiți o viziune cu trimiteri subînțelese la politica și viziunea dreptei conservatoare, dacă nu chiar a celei extreme, întruchipate de un Jean-Marie Le Pen.

Nu este, în aceste condiții, de mirare că eseul lui Sylvain Gouguenheim a stârnit numeroase reacții de contrariere, manifeste – contrar obiceiului – pe căi mediatice, și nu în cercul de impact limitat al publicațiilor specializate. Cu toate acestea, autorul nu a mers niciodată până la a contesta rostul și locul traducerilor prin intermediere arabă, socotind potrivită numai nuanțarea susținerilor tradiționale prin afirmarea unei căi alternative active, anume cea bizantină. Apărat de Jacques