Conform definiției de dicționar, decalajul marchează nu doar o „Distanțare în spațiu a două obiecte în raport cu poziția inițială a unuia față de celălalt; distanțare în timp a două sau mai multe fapte sau evenimente”, ci și – la figurat – „Dezacord, nepotrivire între situații, concepții, evenimente sau fapte”. Sunt însă potrivirile, rezonanța, armoniile în mod sigur rezultatul necesar să fie urmărit? În ce sens anume? Să trebuiască, în chip axiomatic, să se dorească imitarea performanțelor dintr-un domeniu economic în toate celelalte sectoare ale aceleiași economii? Este rezonabil să proiectăm asemenea speranțe asupra unui viitor anume?

Dar distanțarea în timp sau cantitativ-calitativă a economiei A de economia B trebuie socotită decalaj sau complementaritate? La nivelul economiilor diverselor state sau / și națiuni avem nevoie de egalitate, de echivalență, de dinamică haotică sau de racordări strict urmărite, în pofida disparităților?

Cât de pasionantă este cartea lui Bogdan Murgescu se poate vedea și din mulțimea de întrebări pe care le iscă unui comentator nespecializat în problematica economică, precum cel ce scrie aceste rânduri. Dacă s-ar răspunde acestora – dar mai sunt posibile multe altele –, poate că scenariile obținute pentru dezvoltarea noastră economică actuală și viitoare s-ar multiplica și diversifica în chip fericit, dibuind mai precis dacă decalajele diagnosticate pe seama României sunt „bune” sau „rele”. Există avantaje pe care le poate aduce decalajul economic, încetinirea dezvoltării, dizarmonia – pe ramuri economice – a acesteia? Uneori, o industrie care a încetat să „duduie” poate aduce beneficii ecologice majore.

Probabil că intrarea lui Bogdan Murgescu în dialog cu experți în studierea diferențelor istorice de factură economică și complexitatea domeniului abordat, ca și stimulativele perspective pe care le iscă România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010) sunt trei dintre cele mai vizibile calități ale temeinicului demers al cercetătorului și cărții.

Observator cultural, nr. 580, 24 iunie 2011;

nr. 582, 8 iulie 2011

Academicianul Mircea Malița a publicat în 2010 prima ediție a unui eseu reluat, în versiune revăzută și adăugită, sub același titlu, la doi ani distanță: Cumințenia pământului. Strategii de supraviețuire în istoria poporului român (Editura Compania, București, 2012, 352 p.). Autorul încearcă aici, în prelungirea mai vechilor sale reflecții de factură eseistică, o comutare de perspectivă. De unde, în Aurul cenușiu, își încercase condeiul în zona dimensiunii prospective, în volumul de față el se exersează în dimensiunea estimărilor retrospective. Ar fi însă greșit să se creadă că în Cumințenia pământului ar fi vorba despre o istorie sui-generis a românilor, deși, în parte, este și așa ceva. De fapt, Mircea Malița aspiră să se integreze unui șir de spirite care au reflectat cu privire la specificul etnic și la firea românilor așa cum au fost acestea reflectate de-a lungul istoriei noastre, generație după generație.

Subiectul, așa cum apare el formulat încă de pe copertă, nedumerește, totuși, întru câtva. Nu pentru că preia un clișeu vechi, anume cel al supraviețuirii, ci pentru că, în asociere cu metafora folclorică (dar și brâncușiană) a cumințeniei pământului, propune o înțelegere a acesteia în sensul pasivist și circumstanțial pe care îl presupune pretinsa supraviețuire românească. De fapt, cum se știe, cumințenia se referă la înțelepciune, iar trimiterea la pământ antrenează sensuri ce se leagă atât de dimensiunea telurică, de mare stabilitate și de o densă materialitate, cât și la o anume universalitate. Este, desigur, de respectat opinia auctorială după care a întruchipa o înțelepciune universală, un realism de fond, trebuie echivalat cu limita târâșă a existenței în vremuri de continuă adversitate. Cred, cu toate astea, că nu acesta este destinul românesc, fie și în pofida filosofiei lui Blaga, a formulărilor cioraniene și, iată, recent, a argumentărilor lui Mircea Malița. Există cel puțin câteva momente de o excepțională aureolare de destin care se împotrivesc calificării umile a destinului românesc. Menționez aici măcar unirea din 1600 – efemeră, dar realizată în pofida oricăror obstacole vizibile –, domnia democrată și modernizatoare, creatoare de prosperitate a lui Carol I, crearea României Mari printr-un salt direct și neașteptat din condiția umilinței maximale, intrarea României, după căderea comunismului, în NATO, UE și în parteneriatul strategic cu SUA, ultimul fiind un eveniment fără posibilitate de echivalare în trecutul nostru.

Acceptarea fără verificări scrutătoare a tezei supraviețuirii pune probleme conceptuale și de viziune. Este oare demn și realist, conform adevărului, să adoptăm o văicăreală de circumstanță la adresa adversității destinului nostru sau o lectură marcată de un anume conformism? Dezavantajele etnogenezei noastre, în principal un anume decalaj în formarea poporului nostru ca factor coeziv care să își afirme voința politică, dezavantaj în fața unor puteri politice zonale mai rapide în descoperirea și alcătuirea identitară proprie, au fost magistral și neechivoc depășite către mijlocul secolului al XIV-lea prin formarea unor state proprii, rezistente la agresiuni externe și sustenabile chiar și atunci când alți competitori din zonă și-au pierdut propria viață de stat (Ungaria întâi, Polonia mai pe urmă, Imperiul Habsburgilor în cele din urmă).

Pe de altă parte, în lupta continuă cu maladiile neiertătoare (ciuma, lepra etc.), cu mortalitatea infantilă și prematură a vremurilor vechi, cu atacurile străine, cine se poate pretinde altceva decât… supraviețuitor?! Prin urmare, dacă toți suntem, în raport cu astfel de factori destructivi, numai niște comunități prinse în încleștarea pe viață și pe moarte, desfășurată prin secole, cine se mai poate pretinde supraviețuitor și în virtutea cărei comparații cu alții? Decalajele economice, relative de la o epocă la alta, disparitățile de tot felul nu sunt de o discrepanță atât de mare, în raport cu alții, încât să justifice adjudecarea către români a tristului titlu pe care ni-l anină ca pe un colier la gât autorii deja pomeniți.