Adevărul este că atunci când m-am dus la părinţii ei să o cer de nevastă, am avut parte de o primire de-a dreptul glacială. Cuvântul „glacial” nici n-ar putea exprima de fapt senzaţia pe care am avut-o. Mi s-a părut că s-au deschis uşile tuturor congelatoarelor din lume.

  Lucram pe vremea aceea la biroul de avocatură. M-au întrebat dacă am de gând să dau examen pentru barou. Nu prea ştiam eu atunci ce vreau să fac, dar mi-am zis că n-ar fi rău să încerc să-l dau, aşa că le-am spus că intenţionam să mă prezint la toate examenele posibile. Gândindu-mă însă la media cu care am absolvit facultatea, mi-am dat seama că şansele mele de a le promova erau aproape nule. Cu toate acestea, nu mă consideram deloc un partener nepotrivit pentru fiica lor.

  Şi-au dat cu greu consimţământul – un miracol, ce mai!

  — Şi numai datorită domnului Honda. El le-a cerut detalii despre mine şi apoi le-a spus că eram cel mai bun partener pentru fiica lor; dacă ea era decisă să se mărite cu mine, opoziţia lor n-ar fi făcut decât să atragă consecinţe nefaste. Părinţii lui Kumiko aveau încredere oarbă în domnul Honda şi nu le-a rămas decât să fie de acord cu căsătoria noastră, să mă accepte ca ginere.

  Cu toate acestea, eu n-am fost pentru ei decât un intrus, musafirul nedorit. După ce ne-am căsătorit, mergeam la ei la masă cu regularitate, de două ori pe lună. O făceam pur şi simplu din obligaţie. Niciodată în viaţa mea nu mai făcusem ceva cu atâta silă, iar experienţa respectivă am considerat^-o întotdeauna a fi la limita dintre umilire şi tortură atroce, în timpul cinei aveam întotdeauna impresia că masa lor era la fel de lungă precum gara Shinjuku. Ei mâncau şi vorbeau la un capăt, iar eu eram la celălalt capăt, mult prea departe ca să-mi fac simţită prezenţa. Ritualul a continuat timp de un an, până într-o bună zi când m-am certat rău de tot cu tatăl lui Kumiko. De atunci nu ne-am mai văzut niciodată. Am respirat uşurat. Nimic nu mă epuizează mai mult decât un efort lipsit de sens.

  După ce ne-am căsătorit, mi-am dat toată silinţa, cel puţin o vreme, să fiu în relaţii cât de cât bune cu familia soţiei mele. Dintre toate eforturile făcute, cel mai puţin m-au deranjat întâlnirile lunare cu domnul Honda.

  Tatăl lui Kumiko avea întotdeauna grijă să se achite faţă de el, iar datoria noastră era să îl vizităm o dată pe lună la locuinţa lui din Meguro, să-i ducem o sticlă cu sake, să-i ascultăm poveştile şi să plecăm acasă. Cât se poate de simplu.

  L-am îndrăgit pe domnul Honda de la bun început. În afară de faptul că dădea televizorul prea tare pentru că nu auzea (ceea ce era într-adevăr enervant), era un bătrân simpatic al cărui chip se lumina de îndată ce vedea sticla cu sake.

  La el mergeam în vizită întotdeauna în cursul dimineţii. Vara şi iarna îl găseam mereu cu picioarele în kotatsu1, care se afla în camera de zi. Iarna era tot timpul băgat sub o l. Spaţiu îngropat în duşumea, sub masa din mijlocul camerei, în care iarna se pune un vas cu mangal sau un reşou electric.

  Cuvertură care să-i ţină de cald. Vara nu făcea nici foc, nu avea nici cuvertură. Se pare că era un ghicitor destul de renumit, dar trăia foarte modest, chiar ascetic aş spune. Casa lui era mică, iar holul de la intrare atât de neîncăpător, încât nu se putea încălţa sau descălţa decât o singură persoană o dată. Tatami erau jerpelite, iar geamurile crăpate erau lipite cu bandă adezivă. În capătul celălalt al aleii era un atelier de reparaţii auto şi acolo se găsea întotdeauna câte cineva care să ţipe cât îl ţinea gura. Kimonoul pe care-l purta domnul Honda nu era nici halat de casă, nici haină de lucru. Ceva între acestea două. După cum arăta, nu mai fusese spălat de foarte multă vreme. Locuia singur, dar avea o menajeră care-i făcea curăţenie şi mâncare în fiecare zi. Nu am înţeles însă niciodată de ce nu o lăsa să-i spele şi rufele. Favoriţii subţiri şi cărunţi îi încadrau obrajii scofâlciţi.

  Cel mai impresionant lucru pe care-l avea în casă era televizorul. Prezenţa lui gigantică în căsuţa aceea părea de-a dreptul copleşitoare. Era întotdeauna dat pe postul naţional NHK. Nu ştiu dacă-i plăcea în mod deosebit postul acesta, sau clacă-i era greu să-l schimbe, sau dacă era un televizor care nu prindea alt canal… Pur şi simplu nu urmărea decât NHK.

  Când mergeam la el, îl găseam întotdeauna în faţa televizorului aşezat în tokonoma1, cu beţişoarele de ghicit împrăştiate pe masă. În timp ce le amesteca, la televizor se transmiteau programe culinare, lecţii de bonsai, ultimele ştiri sau dezbateri politice.

  — Nu cred că eşti făcut pentru avocatură, mi-a zis el într-o bună zi. Sau poate s-a adresat cuiva care se afla la vreo douăzeci de metri în spatele meu.

  — Zău?

  — Păi cam aşa ceva. Pe scurt, legea domină tot ce există pe lumea asta, în care umbra e umbră şi lumina e lumină, eu sunt eu şi el e el. „Eu sunt eu/Şi el e el. /Sfârşit de toamnă.” Tu nu aparţii acestei lumi. Lumea căreia îi aparţii tu este ori deasupra, ori dedesubtul acesteia.

  — Unde ar fi mai bine? Am întrebat eu din pură curiozitate. Deasupra sau dedesubt?

  — Nu aşa trebuie privite lucrurile, răspunse domnul Honda. Apoi a fost zguduit de un acces de tuse, a scuipat flegma

  1. Alcov în camera tradiţională, în care se atârnă un sul pictat şi se aşază un aranjament floral.

  Într-un şerveţel de hârtie, a privit-o câteva clipe şi a aruncat şerveţelul în coşul de gunoi. Nu e vorba de mai bine sau mai rău. Important este să nu mergi