strugurii cu forța pe gît. M-am sufocat, am dat ochii peste cap și-am leșinat. Noroc c-a trecut o femeie pe-acolo și mi-a scos ciorchinii din gît. Seara i-am spus tatii ce-am pățit, cu speranța c-o să mă răzbune. Ce crezi c-a zis? „Bine ți-a făcut!” Țăranii nu concep ca cineva să le atace avutul fără să fie pedepsit.

— Crezi c-o să pățesc și eu la fel?

— N-ar fi exclus. Țăranii de pe-aici au un simț al proprietății cumplit, sînt zgîrciți și rapaci pînă la sălbăticie. Acum o săptămînă mi-am instalat cortul pe o pajiște, lîngă o livadă cu pruni. Voiam să fac focul și-am luat niște crengi uscate dintr-o grămadă adunată la marginea livezii. A apărut proprietarul cu doi cîini, pe care i-a asmuțit pe mine, și cu un par, ca să-mi rupă șira spinării. Cîinii mi-au sfîșiat pantalonii, dar pe el l-am bătut pînă l-am umplut de sînge. Pe urmă l-am întrebat: „Măi, țăran nenorocit, de ce paștele mă-tii stai tu aici și păzești livada zi și noapte? Să zicem că eu ți-aș fi furat un kil de prune, care face doi, trei lei. Tu, dacă te duci undeva și muncești, iei șaizeci-șaptezeci de lei. Îți convine ție afacerea asta?” „Da”, mi-a zis țăranul, „îmi convine, pentru că eu, dacă văd o urmă de picior străin printre prunii mei, nu mai dorm o săptămînă de necaz și mă îmbolnăvesc de tebece.”

Îi plăcea cum povestea Mitică, istoriile lui aveau un conflict în creștere și o poantă finală cu haz. De altfel, constată ea, în această zonă geografică oamenii aveau cu toții harul povestirii, istoriile circulau rapid de la unul la altul.

— Știi ceva? îi spuse Nela, înghițind boabele parfumate, una cîte una, cu repeziciune. Eu n-am stat pînă acum niciodată de vorbă cu un țăran autentic, tot ce știu despre ei e din literatură sau din auzite. Spune-mi și mie: care e misterul acestui individ social?

— Nu e nici un mister. Țăranul a fost țăran atîta vreme cît a avut pămînt și atîta vreme cît avea misiunea de a hrăni țara. Cînd i s-a luat pămîntul, nu trebuia să fie prea inteligent ca să-și dea seama că singura lui salvare e să fugă la oraș. Din producător de pîine a ajuns cumpărător de pîine.

— Vrei să spui că progresul industrial nu i-a făcut nici un bine?

— Din punctul lui de vedere, da. Pentru noi, orășenii, însă, a fost un dezastru. Ai trecut prin piață? Nu găsești nimic, e pustiu.

— Într-adevăr.

— M-am dus acum o lună pe-acasă, era tata bolnav. Primul lucru care m-a dezamăgit a fost curtea. Curtea copilăriei mele, pe care pășteau bobocii de gîscă și pe care mă tăvăleam eu cu cățelul și cu pisoiul era acum cheală de orice verdeață, plină de gunoaie, de găinațuri și motorină, ceea ce m-a scos pur și simplu din minți. „De unde a apărut motorina asta care a împuțit toată curtea?” am întrebat-o pe mama. „Nepot-tu, Culiță”, zice, „și-a cumpărat o motoretă Mobra și toată ziua o șurubărește.” Dimineața, la patru, tot satul dîrdîia de zgomotul motoretelor Mobra, plecau țăranii navetiști la lucru, tremura pămîntul sub ei. S-a dus dracului liniștea satului, simplitatea și naivitatea țăranului, care acuma (l-am văzut cu ochii mei) vine și cumpără ceai de sunătoare de la Plafar, i-e lene să se ducă pe cîmp să-l culeagă. Femeile de la mine din sat se internează în spital ca să le facă chiuretaje, nu mai vor copii, moșii de optzeci de ani își fac analize și iau pastile de Gerovital.

— Și nu e normal?

— O fi, dar pe mine țăranu-ăsta nu mă mai interesează. El stă la sat numai formal, lucrează la oraș și trăiește de pe urma orașului, zona rurală s-a deteriorat definitiv și și-a pierdut liniștea și poezia. În tinerețea lui, tata a fost cioban, avea două sute de oi ale lui, o sută de capre și douăzeci de țapi. Acum mai are o oaie și-o capră. Țin minte că toată noaptea ciobanii se luptau cu lupii, care dădeau asalt după asalt asupra stînii. Culmea știi care era? Că nu cîinii erau sprijinul lor de bază, ci țapii, care erau de netrecut, din pricina coarnelor. Vreau să-ți mai spun o chestie: la ora actuală nu mai există picior de lup în toată țara. Arată-mi un lup și-l mănînc de viu!

Nela izbucni în hohote de rîs, rîse vreo cîteva minute în șir, înecîndu-se cu boabele de strugure, nu se mai putea opri. Mitică era atît de indignat din cauza dispariției lupilor, încît îi ieșiseră ochii din orbite.

— Știi de ce rîd? îi spuse ea, fără să se poată opri din rîs. Mi te-am imaginat mușcînd dintr-un lup viu. Tu muști din el, lupul mușcă din tine, tu din el, el din tine, pînă vă terminați unul pe altul. O scenă mitologică.

— Ești o tîmpită, se supără Mitică, enervat de-adevăratelea. Eu vorbesc serios și tu te gîndești la prostii. Ca să te lămurești definitiv în legătură cu accesul omului la natură te anunț că, prin nu știu ce decret sau haș-ce-me, e interzis să faci focul nu numai în pădure, ci și pe cîmp. Dacă ar mai exista haiduci în ziua de azi, i-ar lua dracu’ de-atîta hrană rece, ar muri de ulcer.

Cînd soarele era la asfințit, ajunseră pe un izlaz de culoare cărămizie, de pe care animalele și seceta lichidaseră și ultimul fir de iarbă. Mitică se hotărî să instaleze aici cortul, operațiune în care devenise extrem de versat și pe care o executa cu plăcere și iuțeală. În acest timp, îi povesti ultimul lui conflict cu Butușină, directorul-adjunct al spitalului, care, după părerea lui, era un invalid cu desăvîrșire abject, un monstru cu picior de lemn, al cărui unic scop în viață era să-l distrugă pe el.

— În momentul de față, spuse Mitică, după ce înfipse ultimul pripon în pămînt, s-a decis să mă bage la pușcărie.

— Și? Are șanse? se interesă Nela, care continua să nu-l ia în serios.

— Da, în principiu are foarte multe șanse, legea e de partea lui.

— Despre