— Să-ți spun despre ce-i vorba. Îți spun cu amănunte, pentru că timp avem destul, eu obișnuiesc să mă culc după miezul nopții, între timp, tu ai putea să aprinzi aragazul și să pui la fiert o supă de pachet. Pe urmă, pui de două cafele. Deci, să-ți spun povestea cu Butușină. Tipul e invalid de război, ceea ce o să te mire, pentru că nu are nici cincizeci de ani, în timp ce războiul s-a terminat de treizeci și cinci de ani. Butușină n-a fost pe front ca soldat, ci ca copil de trupă, era ajutor de telefonist al unei companii. Care a fost nenorocul lui? L-a lovit o schijă în picior și-a devenit erou, decorat, popularizat și propulsat. La naționalizare, a ajuns directorul unei făbricuțe care făcea godine și fiare de călcat, apoi activist de sindicat și secretar de raion de partid. A urmat ghinionul vieții lui: trimis la o școală de partid, s-a descoperit că e analfabet. Nu știa decît să se iscălească și să citească cuvintele scrise cu litere mari. L-au luat ăia de la școala de partid la refec: „Cum e posibil, tovarășe, de ce n-ai spus?”, el că: „burghezia e de vină”, „Dar de ce nu te-ai dus la școala de alfabetizare?” În fine, se află adevărul: din cauza bubuiturilor de tun și a exploziilor el rămăsese cu un traumatism, cum citea mai mult de un rînd dintr-o carte sau dintr-un ziar îl apucau durerile de cap și-i curgeau lacrimi din ochi, chestie absolut adevărată, o știu de la nevastă-sa, care a fost soră la noi. Asta nu l-a împiedicat să aibă mici funcții de răspundere care nu-l obligau să lucreze cu acte, adică acolo unde era nevoie de un om care să știe să vorbească la telefon și să dea dispoziții. Aici, la noi, la spital toți știau că el e în continuare semianalfabet, dar nimeni nu îndrăznea să se lege de asta, o considerau ca pe o infirmitate fizică de care nu e omenește să-i vorbești infirmului în față. La o adunare generală de partid de alegeri, Butușină este ales președinte al comisiei de numărătoare a votului. După numărarea voturilor, președintele comisiei trebuia să citească procesul-verbal. Butușină îl dă altcuiva să-l citească. Eu mă ridic și zic: „Nu, legal e să-l citească tovarășul Butușină, pentru că de-aia e președintele comisiei”. Cel ce conducea ședința, un instructor de la orășenesc, nu știa că Butușină e analfabet și l-a obligat să citească procesul-verbal. Toți au înlemnit în sală. Butușină a transpirat pînă la deshidratare, s-a bîlbîit groaznic, în timp ce eu rîdeam de mă prăpădeam.

— Ești un cinic.

— Așa mi-a zis și el: „Domnule, ești un cinic, știai că sînt invalid de război”. „Dragă dacă ești invalid, du-te la cooperativa «Avîntul meșteșugarilor» și fă rogojini, nu sta aici ca director-adjunct analfabet. „Nu-i nimic”, mi-a zis el, „o să mi-o plătești.”

— Și? S-a ținut de cuvînt?

— Bineînțeles. În momentul de față am două procese cu el. Unul pentru că l-am înjurat și altul pentru că l-am îmbrîncit.

— Ați ajuns pînă acolo?

— Da. Să vezi cum. Eu sînt singurul chirurg urolog din spital și am cerut să am un salon al meu cu vreo zece paturi. N-au vrut să-mi dea: lipsă de spațiu și de personal etc. Într-o zi, descopăr o cameră destul de spațioasă care avea scris pe ușă „Magazia de materiale sportive și de propagandă”. Care erau materialele sportive și de propagandă? Două șahuri, cîteva popice, trei steaguri decolorate și niște pancarde vechi rămase de la ultima defilare de 23 August. Am scos toate boarfele astea afară, am făcut curat și mi-am instalat acolo opt paturi. Butușină a făcut spume la gură de furie, mi-a zăvorît ușa, eu i-am spart lacătele, el m-a reclamat la Miliție, eu l-am amenințat că-i înfig bisturiul în burtă, el m-a dat în judecată și așa mai departe. Ieri m-a reclamat că-mi hrănesc cîinele cu mîncare furată de la gura bolnavilor. E un cîine pe care fac niște experiențe pentru lucrarea de doctorat. În concluzie, la ora actuală, singurul scop în viață al lui Butușină e să mă distrugă.

— Adică cum?

— Adică ori să mă bage la pușcărie, ori să mă oblige să plec din localitate. Hazul trebii care e? Că tipul mi-e, realmente, simpatic și-mi face plăcere să mă lupt cu el, are un stil de a se descurca în viață absolut incredibil. Să-ți dau un exemplu: Silvia, fiică-sa, în vîrstă de douăzeci și patru de ani, a dat pînă acum examen de cinci ori la medicină și-a căzut. Butușină nu mai are speranță s-o vadă la facultate, dar ține cu orice preț s-o mărite cu un doctor. Cum am apărut în localitate, a și pus ochii pe mine: mi-a făcut rost de o cameră cu chirie la o soră de-a lui, mă invita la masă la ei, ieșeam împreună la restaurant, la iarbă verde, Silvica tot timpul pe lîngă mine, tot timpul luminoasă și cu zîmbetul pe față, mă sorbea din ochi de drag ce-i eram, cînd vorbeam se uita la mine ca la o icoană, extaziată, de parcă i-aș fi spus cele mai frumoase cuvinte de pe lume. Într-o dimineață, cînd mă trezesc, o descopăr în camera mea, stînd pe un scaun, și privindu-mă fix, cu ochii mari, fără să clipească. „Ce faci aici?” am întrebat-o. „Nimic”, mi-a răspuns ea, în șoaptă, „te priveam.” Peste cîteva zile iar m-am trezit cu ea lîngă patul meu, țintuindu-mă cu privirea ei albastră și somnambulă, și-am intrat la idei: dom’le, idioata asta ori s-a îndrăgostit de mine, ori e schizofrenică. Din întîmplare, aflu că tipa juca teatru, că exact aceeași tactică o aplicase cu alți trei doctori, înaintea mea, fără succes. Așa că i-am spus: „Silvica dragă, nu mai veghea la capul meu, cheltuindu-ți frumoasele nopți ale tinereții, deoarece eu nu mă însor decît atunci cînd o să ies la pensie și cînd tu o să fii babă”. A doua zi, Butușină m-a anunțat să-mi caut altă locuință și, totodată, mi-a pus în față o notă de plată