amănunțită: cît au costat fripturile și șprițul din seara cutare de la restaurant, pîinea, gogoșarii, cît a costat partea mea din mielul mîncat la iarbă verde în ziua cutare etc., m-a executat pînă la ultimul leu. Gestul mi-a plăcut extraordinar de mult, omul e dintr-o bucată, nu se lasă păcălit nici măcar cu un capăt de ață și nu acceptă înfrîngerea. Pînă la urmă a logodit-o pe Silvica cu un doctor anestezist. E cam urît și bețiv, dar important e că și-a atins scopul.

Între timp, supa de pachet dăduse în clocot și avusese timp să se și răcească.

— N-are rost să mai folosim farfurii, propuse Nela, mîncăm direct din cratiță.

— În condițiile astea, îi răspunse el, serios, părerea mea e c-ar trebui să ne unim existențele pentru o bucată de vreme.

— Nu se zice așa, îl corectă ea, ci: să ne unim singurătățile.

— Ceea ce nu înseamnă, Doamne ferește, că te cer în căsătorie, chestia asta nu-mi stă în caracter.

Nela nu știa dacă să-l ia sau nu peste picior.

— Totul rămîne de văzut, important e ca ți-a venit ideea. Ce părere ai de supă?

Imediat după masă, frîntă de oboseală, Nela adormi buștean, lăsîndu-l pe Mitică, singur, cu cafeaua în față, melancolic și îngîndurat. Se trezi peste un timp, speriată. Visase că a început războiul: pe deasupra cortului lor trăgeau chinezii cu săgeți atomice, iar o altă putere militară (necunoscută) răspundea cu rachete care lăsau o dîră de nisip. Mitică tot nu dormea, era afară.

— Ce se întîmplă? întrebă ea, speriată. Visez sau e altceva?

— Fii calmă, niște elicoptere zboară deasupra noastră. Sîntem căutați.

Nela ieși afară și văzu pe cer trei umbre cu coadă zburînd pe deasupra lor, producînd un zgomot insuportabil. De pe un deal din apropiere, niște reflectoare puternice luminau izlazul, cercetîndu-l metru cu metru, pînă cînd cortul intră în vizorul celor care-i căutau.

— Crezi că pe noi ne caută? întrebă Nela, intrînd cu adevărat în panică.

— Bănuiesc.

— Te rog, nu glumi cu mine.

— Nu glumesc.

— Dar de ce să ne caute?

— S-ar putea să fie mîna lui Butușină.

De astă dată glumise și, ca s-o liniștească, o apucă cu mîna dreaptă de după umeri. Peste cîteva clipe, unul dintre elicoptere coborî la cincizeci de metri de ei; din elicopter ieșiră doi ofițeri îmbrăcați cu pelerine, purtînd fiecare cîte un binoclu agățat de gît.

— Ce dracu’ înseamnă asta? întrebă Nela, scoasă din minți. Nu înțeleg nimic. Absolut nimic. Chiar crezi că e război?

— Nu știu, răspunse Mitică nedumerit, dar nu speriat. E posibil orice. După părerea politologilor americani, cel de-Al Treilea Război Mondial a început de vreo douăzeci de ani. Pe noi, cel mult ar putea să ne ia prizonieri. Știi vreo limbă străină?

Unul dintre ofițeri le lumină fețele cu o lanternă foarte puternică; Nela nu suportă lumina rece și dureroasă, care străpungea creierul, și-și acoperi ochii cu mîna.

— Ce faceți dumneavoastră aici? întrebă ofițerul cu lanterna. Vocea lui, foarte nazală, semăna leit cu a actorului Beligan.

— Sîntem excursioniști, răspunse Mitică, patetic, și făcu un pas înainte, ca un personaj revoluționar care-și sfidează călăii, intenția lui fiind, evident, parodică, ceea ce o făcu pe Nela să-și recapete calmul. „Important e”, își spuse ea, „că vorbesc românește.”

— Dar ce s-a întîmplat? întrebă Mitică. A început războiul?

— Încă nu, răspunse ofițerul, serios, dar noi trebuie să fim pregătiți ca să-l întîmpinăm. Vă rugăm să părăsiți această zonă deîndată. Nu v-a avertizat nimeni că aici e interzis accesul persoanelor civile? Nu v-ați întîlnit cu niște ostași care păzesc zona?

— Nu. Am venit printre vii.

— Atunci înseamnă că v-au scăpat din vedere. Strîngeți cortul și plecați imediat.

— Ar mai fi timp ca să vă oferim cîte o cafea, propuse Nela, care își revenise complet din spaima prin care trecuse. Nu durează mai mult de cinci minute.

Ofițerul cu lanterna privi spre celălalt, care tăcuse și care-i dădu încuviințarea, înclinînd capul.

— O cafea nu ne-ar strica, într-adevăr, la nesomnul de două nopți pe care-l avem în noi.

Cei doi ofițeri se așezară pe iarbă, iar Nela puse cafeaua la fiert.

— Faceți manevre, din cîte înțeleg, zise Mitică, iar noi vă incomodăm. Cum ați reușit să ne depistați?

— Din întîmplare. Înainte cu o oră de începerea tragerilor facem un ultim raid cu elicopterul prin zonă. Colegul meu v-a zărit cortul.

— Și ce se întîmpla dacă nu ne zăreați?

— Vă striveam sub șenilele tancurilor sau vă aruncam în aer cu o ghiulea.

— Chestia asta ar fi fost foarte neplăcută, în primul rînd pentru noi, spuse celălalt ofițer, care nu vorbise pînă atunci și care se așeză primul. Cei doi își aprinseră cîte o țigară și nu dădeau semne că se grăbesc. S-ar fi ivit o sumedenie de complicații: de ce v-am călcat, cum v-am călcat etc.

— E foarte plăcut ceea ce faceți dumneavoastră, își dădu Nela cu părerea, în timp ce păzea cafeaua. Sînteți niște copii care se joacă de-a războiul. Trebuie să fie tare amuzant să te faci că ataci un inamic fictiv cu tancuri și tunuri adevărate, iar el să se prefacă învins. Nu vă distrează chestia asta?

— Pînă la un punct, răspunse primul ofițer, cu vocea lui nazală și subțire. Pe urmă începe oboseala, grijile. O manevră e reușită doar atunci cînd totul merge ca ceasul, în noaptea asta trebuia să începem la ora zero, dar, din cauză că ni s-au împotmolit niște tancuri într-o mlaștină, o să pornim spre dimineață, cînd toată lumea e nedormită și obosită. O manevră e mai grea, uneori, decît un război adevărat, pentru că în război nu trebuie să faci atît de multe calcule abstracte. Eu, continuă el, ridicîndu-și privirea spre Nela, care îi dădea ceașca cu cafea, te cunosc pe dumneata. Am fost colegi de grădiniță și am locuit pe aceeași stradă din București. Mă numesc Bebe.

— Nu-mi aduc aminte de colegii de grădiniță, îi răspunse Nela, așezîndu-se și ea alături de cei trei bărbați, ca să-și bea cafeaua. Nu-i mai țin minte nici pe cei de la școala elementară, despre care am amintiri urîte.

— Tatăl dumitale era colonel, continuă ofițerul,