În toți anii, în luna martie, o mică șatră de țigani zdrențăroși își întindeau cortul în apropierea satului și în larma fluierelor și tamburinelor făcea cunoscute noile invenții. Începură prin a aduce magnetul. Un țigan voinic, cu barbă stufoasă și cu mîini de vrăbioi, care răspundea la numele Melchiade, făcuse în public o demonstrație grandioasă despre ceea ce numea a opta minune a înțelepților alchimiști din Macedonia. Trecea din casă în casă, trăgînd după sine doi drugi de metal și toată lumea fu cuprinsă de groază văzînd cum căldările, sobele, cleștele și spirtierele cădeau singure de pe locurile unde se aflau, cum crapă lemnăriile din cauza cuielor și șuruburilor care încercau cu disperare să se smulgă din ele, ba chiar obiectele pierdute de multă vreme apăreau acolo unde fuseseră căutate mai mult și se tîrau într-o debandadă turbulentă după drugii de fier magici ai lui Melchiade. „Lucrurile au și ele viață, proclama țiganul cu un accent gutural; totul este să le trezești sufletul”. José Arcadio Buendía, a cărui imaginație îndrăzneață întrecea întotdeauna însuși geniul Naturii, ba chiar și miracolele și magia, socotise că s-ar putea servi de această invenție gratuită pentru extragerea aurului din măruntaiele pămîntului. Melchiade, care era un om onest, îl prevenise: „Nu-i bun pentru așa ceva!” Însă José Arcadio Buendía nu credea, în vremea aceea, în onestitatea țiganilor și-și dădu catîrul și o turmă de capre în schimbul celor doi drugi magnetici. Ursula Iguarán, femeia sa, care conta pe aceste animale pentru a-și spori avutul în declin, nu izbuti să-l abată de la gîndul său. „Foarte curînd vom avea atîta aur încît să pardosim cu el toată casa”, îi răspunse bărbatul. Timp de cîteva luni se încăpățînă să dovedească temeinicia previziunilor sale. Scormoni ținutul pas cu pas, fără să uite nici de fundul rîului, tîrînd cei doi drugi de fier și rostind cu voce tare formulele folosite de Melchiade. Singurul obiect pe care reuși să-l dezgroape fu o armură din secolul al XV-lea, ale cărei părți erau sudate toate într-o carapace ruginită și care suna ca o enormă tigvă spartă, plină cu pietricele. Atunci cînd José Arcadio Buendía și cei patru oameni din expediția sa izbutiră să deschege armura, descoperiră în interiorul ei un schelet calcifiat care purta la gît un medalion de aramă, cu o șuviță din părul unei femei.

În martie reveniră țiganii. De data aceasta aduceau o lunetă pentru apropiat și o lupă de mărimea unei tobe, pe care le prezentară drept ultima descoperire a evreilor din Amsterdam. Trimiseră o țigancă în capul satului și instalară ocheanul în gura cortului lor din celălalt capăt. În schimbul unei sume de cinci reali, oamenii se postau în fața lunetei și puteau vedea țiganca la un pas de ei. „Știința a desființat depărtările, proclama Melchiade. Peste puțină vreme, omul va putea vedea ceea ce se petrece în orice loc de pe pămînt, fără să iasă măcar din casă”. La amiază, pe o vreme toridă, făcură o demonstrație uluitoare cu lupa lor enormă; adunară o grămadă de buruieni uscate în mijlocul drumului și le aprinseră prin concentrarea razelor solare. José Arcadio Buendía, care încă nu reușise să se consoleze de pe urma dezamăgirii sale cu magneții, concepu ideea de a folosi această invenție ca armă de război. Melchiade încercă din nou să-i schimbe hotărîrea. Totuși, sfîrși prin a se învoi să-i dea lupa în schimbul celor doi drugi magnetici și a trei dubloni de aur. Ursula plînse de durere. Acești bani proveneau dintr-un sipet cu monede de aur pe care tatăl ei le adunase de-a lungul unei vieți pline de privațiuni și pe care ea le îngropase sub pat în așteptarea unui prilej potrivit pentru a le investi. José Arcadio Buendía nici nu încercă măcar să o mîngîie, fiind cu totul absorbit de experiențele sale tactice pline de abnegația unui cercetător, duse pînă la primejduirea propriei sale vieți. Voind să demonstreze efectele lupei asupra trupelor inamice, se expuse el însuși concentrării razelor solare și fu atins de arsuri transformate apoi în ulcerări care luară multă vreme pînă să se vindece. Cu toate protestele soției sale, alarmată de o invenție atît de periculoasă, era gata să dea foc casei. Își petrecea ceasuri îndelungate în odaia sa pentru a face calcule asupra posibilităților strategice ale acestei arme revoluționare, pînă cînd ajunse să alcătuiască un tratat de o claritate didactică uimitoare și de o putere de convingere irezistibilă. Îl trimise autorităților, însoțit de numeroase dări de seamă asupra experiențelor sale, și de mai multe planșe cu schițe explicative, prin intermediul unui mesager care trecu munții, se rătăci prin mlaștinile întinse, urcă în susul apelor tumultoase și era să piară în ghearele fiarelor sălbatice, să sfîrșească în deznădejde, să moară de ciumă. Înainte de a putea ajunge la o cale de legătură cu catîrii poște! Cu toate că pe vremea aceea călătoria pînă în capitală era aproape imposibilă, José Arcadio Buendía făgăduia să o întreprindă de îndată ce guvernul îi va fi dat un semn, pentru a începe demonstrațiile practice ale invenției sale în fața împuterniciților militari și pentru a-i iniția personal în metodele complexe ale războiului solar. Așteptă timp de mai mulți ani răspunsul. Pînă la urmă, sătul de așteptare, se plînse lui Melchiade de insuccesul întreprinderii sale, și țiganul îi făcu atunci dovada convingătoarei sale onestități: îi restitui dublonii în schimbul lupei și-i mai lăsă pe deasupra cîteva hărți portugheze și mai multe instrumente de navigație. Scrise chiar cu mîna sa un rezumat foarte succint al studiilor călugărului Hermann, pe care i-l lăsă pentru a se putea servi de astrolab, de busolă și de sextant. José Arcadio Buendía își petrecu lunile lungi ale anotimpului ploios închis într-o încăpere pe care și-o amenajase la capătul din fund al casei, pentru ca nimeni să nu vină să-l deranjeze de la experiențele sale. Neglijîndu-și cu desăvîrșire obligațiile casnice, petrecea nopți