întregi în curte urmărind cursul aștrilor și era să capete o insolație în timp ce încercau să stabilească o metodă infailibilă pentru a repera amiaza. Cînd ajunse să stăpînească uzul instrumentelor sale, dobîndi o cunoaștere a spațiului care-i îngăduia să navigheze pe mări necunoscute, să exploreze ținuturi virgine, să întîlnească făpturi extraordinare, fără a fi măcar silit să-și părăsească odaia de lucru. Cam în această epocă deprinse obiceiul să vorbească de unul singur, umblînd de colo pînă colo prin casă, fără să ia seama la nimeni, în timp ce Ursula și copiii se speteau în grădinărie pentru a cultiva bananele și malanga[1], maniocul și ignama[2], bostanii și pătlăgelele vinete. Dintr-o dată, fără ca nimic s-o fi prevestit, activitatea sa febrilă se opri brusc și făcu loc unui fel de fascinație. Timp de cîteva zile păru ca demonizat, repetînd pentru sine, cu voce scăzută, un șir de presupuneri înspăimîntătoare, împotriva evidenței celor ce-i dicta rațiunea. În sfîrșit, într-o marți din decembrie, la ora prînzului, se ușură dintr-o dată de toate poverile zbuciumările sale. Copiii aveau să-și amintească toată viața cu cîtă solemnitate augustă luă loc în capul mesei, tremurînd de febră, răvășit de veghile-i prelungite și de imaginația sa exacerbată și le dezvălui descoperirea lui:

— Pămîntul este rotund ca o portocală.

Ursula își pierdu răbdarea:

— Dacă ai chef să înnebunești, înnebunește singur, strigă ea. Nu încerca însă să bagi în capul copiilor ideile tale țigănești!

José Arcadio Buendía, nepăsător, nu se lăsă intimidat de mînia soției sale care, într-un acces de furie, îi zdrobi de pămînt astrolabul. El își construi altul, convocă în odaia sa pe bărbații din sat și le demonstră, cu teorii din care nimeni nu înțelegea nimic, cum se poate reveni la punctul de plecare navigînd mereu în direcția răsăritului. Satul întreg era convins că José Arcadio Buendía își pierduse mințile, cînd sosi Melchiade care puse lucrurile la punct. El lăudă în public inteligența acestui om care, printr-o speculație astronomică pură făurise o teorie verificată deja în practică, chiar dacă nu era cunoscută încă în Macondo, și în semn de admirație îi făcu un cadou care avea să aibă repercusiuni decisive asupra viitorului satului: un laborator de alchimie.

Între timp, Melchiade îmbătrînise cu o repeziciune surprinzătoare. Pe vremea primelor sale vizite i-ai fi dat aceeași vîrstă ca lui José Arcadio Buendía. Dar în timp ce acesta își păstra energia puțin obișnuită care-i îngăduia să răstoarne un cal numai prinzîndu-l de urechi, țiganul părea ros de o boală tenace. Erau de fapt urmările bolilor stranii și multiple contractate în cursul nenumăratelor sale înconjururi ale pămîntului. După cum îi povesti el însuși lui José Arcadio Buendía în timp ce-i ajuta să-și instaleze laboratorul, moartea îl urmărea pretutindeni dîndu-i mereu tîrcoale, fără a se hotărî totuși să-și înfigă ghearele în el. Scăpase din toate catastrofele și flagelurile pe care le îndurase omenirea. Supraviețuise pelagrei în Persia, scorbutului în arhipelagul Sundei, leprei în Alexandria, boalei beriberi în Japonia, ciumei bubonice în Madagascar, cutremurului de pămînt din Sicilia și naufragierii unui furnicar de oameni în strîmtoarea Magellan. Această ființă miraculoasă, care susținea că deține cheile lui Nostradamus, era un personaj lugubru, învăluit în tristețe, cu o privire de asiatic care părea să cunoască fața ascunsă a oricărui lucru. Purta o pălărie neagră și mare care semăna cu aripile întinse ale unui corb, și o jiletcă de catifea patinată toată de cenușiul verzui al veacurilor. Dar în ciuda științei sale nemăsurate și a misterului care îl înconjura, suporta povara condiției umane și pămîntești, care-l făcea să se împiedice în problemele mărunte ale vieții cotidiene. Se plîngea de infirmitățile bătrîneții, suferea din pricina celor mai mici neajunsuri materiale, și încetase de mult să mai rîdă, scorbutul smulgîndu-i toți dinții. José Arcadio Buendía avu certitudinea că ziua în care, la ceasul sufocant al amiezii, Melchiade îi destăinui aceste secrete, avea să marcheze începutul unei prietenii foarte strînse. Istorisirile sale fantastice îi atraseră admirația copiilor. Aureliano, care pe vremea aceea nu avea mai mult de cinci ani, avea să păstreze toată viața imaginea lui din acea după-amiază, cînd cu spatele întors spre oglindirea metalică a ferestrei, le revelase, cu vocea lui profundă de orgă, căile către ținuturile cele mai întunecoase ale imaginației, în timp ce de pe tîmple îi picura, din pricina căldurii, stropi de grăsime topită. José Arcadio, fratele său mai mare, avea să transmită acea viziune minunată, ca o amintire ereditară, tuturor urmașilor săi. Ursula, dimpotrivă, a rămas cu o amintire foarte urîtă despre acea vizită, căci a pătruns în odaie tocmai în clipa cînd, din neatenție, Melchiade spărsese un flacon cu biclorură de mercur:

— Miasmele diavolului, zise ea.

— Nicidecum, o corectă Melchiade. S-a dovedit că diavolul are proprietăți sulfurice, pe cînd asta ce vezi nu-i decît un pic de sublimat.

Pe același ton profesional, se lansă într-o expunere savantă a forțelor diabolice ale chinovarului, însă Ursula nu-l luă în seamă și-i duse pe copii să se roage. Acel miros înțepător avea să-i rămînă mereu în memorie, nedespărțit de amintirea lui Melchiade.

Laboratorul embrionar cuprindea – în afară de o mare mulțime de recipienți, pîlnii, retorte, filtre și strecurătoare – un atanor[3] destul de rudimentar, o eprubetă de cristal cu gît lung strîmt, în chip de ou filozofic, și un distilator fabricat chiar de către țigani, după descrierile moderne ale alambicului cu trei ramuri al Mariei evreica. Pe lîngă toate astea, Melchiade îi mai lăsă niște eșantioane din cele șapte metale corespunzătoare celor șapte planete, formulele lui Moise și Zosima pentru înmulțirea aurului și o serie de însemnări și schițe privind proprietățile Marelui Maestru, care permiteau celui care va ști să le interpreteze să se lanseze în fabricarea pietrei filozofale. Sedus de simplitatea formulelor pentru înmulțirea aurului, José Arcadio Buendía îi făcu curte Ursulei timp de cîteva săptămîni pentru ca să-l lase să-i dezgroape monedele coloniale și să le înmulțească de atîtea ori de cîte ori se putea diviza