mercurul. Ca întotdeauna, Ursula cedă în fața încăpățînării neclintite a bărbatului ei. José Arcadio Buendía aruncă atunci treizeci de dubloni într-o căldare și-i topi la un loc cu pilitură de cupru, de orpiment, de sulf și de plumb. Puse totul să clocotească la foc încins într-o căldare plină cu ulei de ricină, pînă ce obținu un sirop gros cu miros pestilențial, care te făcea să te gîndești mai degrabă la caramelul vulgar decît la aurul magnific. În urma distilărilor disperate și pînă la urmă dezastruoase, topită la un loc cu cele șapte metale planetare, prelucrată cu mercurul ermetic și cu vitriol de Cipru și coaptă din nou în untură de porc în lipsă de ulei de hrean prețioasa moștenire a Ursulei fu redusă la cîteva rămășițe carbonizate, care nu se puteau dezlipi de pe fundul căldării.

Cînd s-au întors țiganii, Ursula ațîțase împotriva lor tot satul. Totuși, curiozitatea a fost mai puternică decît teama. Și de data aceasta țiganii trecură prin sat făcînd un vacarm asurzitor din tot felul de instrumente muzicale, în timp ce crainicul public anunța prezentarea celei mai formidabile descoperiri a oamenilor din Nazianz. Astfel că toată lumea se îndreptă către cort și în schimbul unui bănuț putu să-l vadă pe Melchiade cu totul întinerit, înzdrăvenit, fără nici un rid, înzestrat cu o dantură cu totul nouă, strălucitoare. Acei care-și aminteau de gingiile sale roase de scorbut, de obrajii fleșcăiți, de buzele veștejite, se cutremurară în fața acestor dovezi evidente despre puterile supranaturale ale țiganului. Buimăceala făcu loc panicii atunci cînd Melchiade își scoase dinții, intacți și bine înfipți în gingiile sale, apoi îi arătă publicului – timp de o clipită în care redeveni omul decrepit din anii trecuți – pentru a și-i pune din nou la loc și pentru a surîde, cu siguranța deplină a tinereții sale regăsite. José Arcadio Buendía însuși socoti că știința lui Melchiade întrecuse de data aceasta limitele extreme a ceea ce era îngăduit, totuși se simți cuprins de un entuziasm salutar atunci cînd țiganul de îndată ce rămăseseră singuri, îi explică mecanismul danturii sale false. Acest lucru i se păru atît de simplu și de miraculos, încît chiar de a doua zi se dezinteresă complet de cercetările alchimistice. Trecu printr-o nouă criză de deprimare, își pierdu pofta de mîncare și-și petrecea zilele foindu-se de colo colo prin casă. „Se petrec în lume lucruri extraordinare, îi spunea Ursulei. Nu mai departe decît dincolo de rîu se găsesc tot felul de aparate magice, în timp ce noi continuăm să trăim ca măgarii.” Acei care-l cunoșteau din zilele cînd se întemeiase Macondo erau mirați de schimbarea petrecută în el sub influența lui Melchiade.

La început, José Arcadio Buendía era un fel de patriarh tînăr care dădea îndrumări pentru semănături, sfaturi pentru creșterea copiilor și animalelor, și colabora cu toți pînă și la muncile manuale, pentru bunul mers al comunității. Deoarece casa lui era încă din primele zile cea mai frumoasă din sat, s-au clădit și celelalte după asemănarea ei. Aceasta avea o sală comună, spațioasă și bine luminată, o sufragerie cu flori în culori vii, două camere, o curte cu un castan uriaș, o grădină bine cultivată și un ocol în care trăiau pașnic caprele la un loc cu porcii și găinile. Singurele animale interzise, nu numai în casa aceasta, ci în satul întreg, erau cocoșii de luptă.

În domeniul ei, Ursula făcea treabă bună ca și soțul ei într-al său. Activă, meticuloasă, foarte serioasă, această femeie cu nervii tari, pe care nimeni n-a putut-o auzi vreodată fredonînd o melodie, părea pretutindeni prezentă, din zorii zilei pînă la ceasurile tîrzii din noapte, însoțită mereu de foșnetul molcom al fustelor garnisite cu volane. Mulțumită ei, pardoseala de pămînt bătătorit, zidurile din tină uscată, pe care nu le tencuiseră cu var, mobilele rustice, pe care le făcuseră ei înșiși, rămîneau mereu curate, iar lăzile vechi în care se păstrau albiturile răspîndeau un miros plăcut de busuioc.

Nicicînd n-ai fi găsit în sat un om mai întreprinzător decît José Arcadio Buendía; el rînduise așezarea caselor în așa fel încît de la oricare dintre ele se putea ajunge la rîu și se putea face aprovizionarea cu apă, fără ca nimeni să depună eforturi mai multe decît vecinul, și tot el trasase ulițele cu atîta grijă și bun simț, încît nici o casă să nu primească mai mult soare decît celelalte, în ceasurile de căldură mare. În cîțiva ani, Macondo deveni satul cel mai bine gospodărit, cel mai harnic dintre toate satele cunoscute pînă atunci de cei trei sute de locuitori ai săi. Era într-adevăr un sat fericit: nimeni nu avea peste treizeci de ani, nimeni nu murise încă.

Chiar din epoca așezării sale, José Arcadio Buendía construise curse și cuști și în scurtă vreme umplu cu turpiales[4], canari, pițigoi albaștri și mărăcinari cu gît roșu nu numai casa lui, ci toate casele din sat. Concertul atîtor păsări diferite deveni așa de asurzitor încît Ursula își astupă urechile cu ceară de albine pentru a nu-și pierde simțul realității. Cînd tribul lui Melchiade veni pentru prima oară la Macondo ca să vîndă boabe de cleștar împotriva migrenei, toată lumea se miră că a găsit drumul spre satul acesta pierdut în letargia mlaștinii, însă țiganii mărturisiseră că se orientaseră după cîntecul păsărilor.

Acest frumos spirit de inițiativă dispăru în scurtă vreme, spulberat de febra magnetelor, a calculelor astronomice, a visurilor de strămutare și a dorinței arzînde de a cunoaște minunile lumii. Din întreprinzător și curățel cum era mai înainte, José Arcadio Buendía luă în curînd înfățișarea unui vagabond, neglijent în modul de a se îmbrăca, cu o barbă zbîrlită pe care Ursula abia izbutea să i-o taie din cînd în cînd cu un cuțit de bucătărie. Se găsiră chiar unii care să-l considere victima nenorocită a unei vrăji ciudate.

Cu toate acestea, chiar și acei care erau cei mai convinși de nebunia lui își lăsară lucrul și familia pentru a-l urma atunci cînd, aruncîndu-și pe umăr uneltele de pionier, ceru tuturor să-i dea o mînă