José Arcadio Buendía nu cunoștea deloc geografia regiunii. El știa că spre răsărit se întindea un lanț de munți de netrecut și, de cealaltă parte a acestor munți, vechea cetate Riohacha unde, într-o epocă îndepărtată – după cum îi povestise primul Aureliano Buendía. strămoșul său – sir Francis Drake se amuza vînînd cu lovituri de tun caimanii, pe care apoi îi peticea și-i împăia pentru a-i aduce reginei Isabela. În tinerețe, el și oamenii săi, însoțiți de femei, copii și dobitoace, cu tot felul de unelte și efecte, trecură munții în căutarea unei ieșiri la mare, însă, după douăzeci de luni, renunțară la întreprinderea lor și întemeiară satul Macondo, pentru a nu mai face cale întoarsă. Așa că drumul acesta nu-l interesa, deoarece nu putea decît să-l readucă pe urmele trecutului. Spre miazăzi se întindea o zonă de smîrcuri acoperite cu un strat de vegetație deasă, apoi universul vast al mlaștinilor imense care, după spusele țiganilor, nu cunoștea margini. Mlaștinile vaste se prelungeau spre apus printr-o întindere de ape fără orizont, în care trăiau cetacee cu piele fragedă, cu cap și trunchi de femeie, care-i rătăceau pe navigatori prin seducția nefastă a mamelelor lor enorme. Țiganii rătăciseră timp de șase luni pe această întindere de ape, înainte de a fi atins limba de pămînt solid pe unde treceau catîrii poștei. Dacă se ținea seama de calculele lui José Arcadio Buendía, singura posibilitate de contact cu civilizația era calea către miazănoapte. Astfel că îi echipă cu unelte pentru defrișare și cu arme de vînătoare pe aceiași oameni care-l însoțiseră în vremea cînd întemeiase Macondo; își îndesă în raniță instrumentele de navigație și hărțile, și porni în această aventură nebunească.

În primele zile nu întîlniră nici o piedică serioasă. Merseră de-a lungul malului pietros al rîului, pentru a coborî pînă la locul unde, cu ani înainte descoperiseră armura ostășească, și de acolo se afundară în pădure pe un drum cu portocali sălbatici. La sfîrșitul primei săptămîni uciseră și jupuiră un cerb, însă se mulțumiră să mănînce numai jumătate din el iar restul îl sărară pentru zilele următoare. Această precauție le permise să amîne timpul cînd trebuiau să mănînce din nou papagali, a căror carne albastră avea un gust aspru de mosc. Apoi, timp de peste zece zile, nu mai văzură soarele. Solul devenea moale și umed, asemenea unui strat de cenușă vulcanică, iar vegetația își înmulțea capcanele, ciripitul păsărilor și zarva maimuțelor răsunau tot mai îndepărtate și lumea devenea nesfîrșit de tristă. Oamenii expediției se simțeau copleșiți de amintiri, care păreau și mai vechi în acest paradis umed și tăcut, de dinaintea păcatului strămoșesc, unde cizmele se înfundau în smîrcuri de păcură fumegîndă și în care se năpusteau cu lovituri de satire asupra crinilor sîngerii și salamandrelor aurii. Timp de o săptămînă, aproape fără să schimbe o vorbă între ei, înaintară ca niște somnambuli într-o lume dezolantă, abia luminată de slabele reverberații ale insectelor fosforescente, și cu plămînii apăsați de un miros înăbușitor de sînge. Nu se mai puteau întoarce, deoarece drumul pe care-l deschiseseră se închidea îndată în urma lor, înecat de o vegetație proaspătă pe care o vedeau aproape țîșnind sub privirile lor. „Nu face nimic, zicea José Arcadio Buendía. Esențialul este să nu ne pierdem niciodată simțul orientării”. Bizuindu-se întotdeauna pe busolă, continuă să-și călăuzească oamenii în direcția nordului invizibil, pînă cînd reușiră să iasă din acest ținut fermecat. Era o noapte întunecoasă, fără stele, dar tenebrele erau impregnate de un aer curat, proaspăt. Istoviți de drumul lung, își întinseră hamacurile și dormiră duși pentru prima oară după două săptămîni. Cînd se deșteptară, cu soarele sus, rămaseră stupefiați, fascinați. În fața lor, în peisajul frumos al ferigilor și palmierilor, albit de pulbere în lumina tăcută a dimineții, apăru un enorm galion spaniol. Acesta era ușor înclinat spre tribord și de pe catargul intact atîrnau rămășițele mizere ale pînzelor, între odgoane înflorite cu orhidee. Botul navei, acoperit cu o carapace uniformă de remore fosilizate și de un mușchi fin, era adînc înfipt în solul stîncos. Totul părea înscris într-un cerc izolat de restul lumii, un spațiu alcătuit din însingurare și uitare, ferit de prefacerile datorate vremii și ocolit de lumea paserilor. În interiorul navei, pe care membrii expediției îl explorară cu înfrigurare stăpînită, nu exista altceva decît un tufiș des de flori.

Descoperirea galionului, semn că marea era pe aproape, frînse avîntul lui José Arcadio Buendía. Considera ca o farsă a destinului său capricios faptul de a fi căutat marea fără să o fi descoperit vreodată, cu prețul nenumăratelor sacrificii și greutăți, și de a fi descoperit-o acum fără să o caute, de-a curmezișul drumului său, ca pe un obstacol de netrecut. Mulți ani după aceea, colonelul Aureliano Buendía traversă la rîndul său regiunea, cînd aceasta era străbătută deja de o cursă poștală regulată, și nu mai găsi nici o urmă a vasului, decît scheletul carbonizat în mijlocul unui cîmp de maci. Convins acum că această poveste nu fusese produsul imaginației tatălui său, se întrebă cum de a putut să pătrundă galionul atît de departe în inima uscatului. Această chestiune nu-l preocupă de loc pe José Arcadio Buendía atunci cînd dădu de mare, la capătul altor patru zile de mers, cam la doisprezece kilometri depărtare de galion. Visările sale se risipiră la vederea acestei mări de culoare cenușie, înspumată și murdară, care nu merita riscurile și sacrificiile impuse de aventura sa.

— La naiba! blestemă el. Macondo este înconjurat de ape din toate părțile!

Multă vreme predomină ideea că Macondo era așezat pe o peninsulă, după harta cu totul arbitrară pe care o desenase José Arcadio Buendía la reîntoarcerea din expediția sa. Trase cu furie liniile acesteia, exagerînd cu rea credință dificultățile comunicațiilor, ca pentru a se pedepsi pe sine însuși că a ales cu o lipsă totală de noimă așezarea satului. „Niciodată nu ne vom putea duce nicăieri, se tîngui Ursulei. Sîntem sortiți să putrezim de vii aici, fără să primim vreo binefacere a