științei.” Această convingere, rumegată timp de luni întregi în cabinetul care-i servea de laborator, îl determină să conceapă planul de a strămuta Macondo într-un loc mai potrivit. De data aceasta, însă, Ursula îi depăși gîndurile febrile. Implacabilă, și pe ascuns în munca ei de furnică, ațîță toate femeile din sat împotriva bărbaților lor care începuseră deja să pregătească strămutarea. José Arcadio Buendía n-a știut niciodată exact nici în care moment, nici în virtutea căror forțe potrivnice, planurile sale au fost încurcate într-o zăpăceală de pretexte greșite, de contratimpi și de subterfugii, pînă ce deveniră pur și simplu o himeră. Ursula îl observa cu o solicitudine inocentă și ajunse chiar să simtă față de el un pic de milă, în dimineața cînd îl găsi în cabinetul din fund pe cale să-și reia visurile de strămutare, punînd în lăzile respective obiectele care alcătuiau laboratorul. Îl lăsă să termine. Îl lăsă să încuie lăzile și să-și scrie inițialele pe ele cu o pensulă groasă, muiată în cerneală, fără să-i facă nici un reproș, știind însă că el nu ignora faptul (ea îl auzise cînd îl pomenea în monologurile sale cu voce scăzută) că oamenii din sat nu-l vor însoți în nici un caz în întreprinderea sa. Abia cînd începu să demonteze ușa de la cabinetul său, Ursula riscă să-l întrebe pentru ce o face, și el îi răspunse cu o amărăciune care nu era prefăcută:

— De vreme ce nimeni nu vrea să plece, vom merge numai noi singuri.

Ursula nu se tulbură nici ea.

— Nu plecăm, zise ea. Vom rămîne aici, deoarece aici am avut un copil.

— N-am avut însă nici un mort, îi întoarse el vorba. Nu ești din nici un loc atîta vreme cît nu ai nici un mort îngropat în pămînt.

Ursula îi răspunse cu fermitate stăpînită:

— Dacă va trebui să mor ca tu să rămîi aici, voi muri.

José Arcadio Buendía nu credea că voința femeii sale este atît de neclintită. Încercă să o amăgească deschizîndu-i tot tezaurul imaginației lui, făgăduindu-i o lume extraordinară în care era de ajuns să torni pe pămînt lichidele magice pentru ca plantele să-și dea roadele după voie, și unde se vindeau la prețuri ieftine tot felul de aparate pentru alinarea durerilor. Ursula rămase insensibilă în fața agerimii viziunilor sale.

— În loc să te gîndești la toate poveștile astea, ai face mai bine să te ocupi de copiii tăi, îi răspunse. Uită-te la ei, părăsiți, lăsați în plata Domnului, adevărații măgari.

José Arcadio Buendía luă cuvintele soției sale în sensul lor literal. Privi pe fereastră și-i văzu pe cei doi băieți, desculți, în grădina însorită, și avu impresia că abia în clipa aceea ei începeau să existe cu adevărat, ca și cum s-ar fi născut în urma rugăminților Ursulei. Se produse atunci ceva în el; ceva misterios și definitiv care-l smulse din existența sa prezentă și-l făcu să se îndepărteze spre un ținut neexplorat al memoriei. În timp ce Ursula se apucă să măture casa, pe care acum era sigură că nu o va mai părăsi în tot restul vieții, el continuă să fie absorbit de contemplarea copiilor săi, cu privirea fixă, pînă ce ochii i se umeziră încît trebuia să și-i zvînte cu dosul palmei, înainte de a scoate un suspin adînc de resemnare.

— Bine, zise el. Spune-le să vină să-mi ajute la despachetarea lăzilor.

José Arcadio, copilul cel mai mare, avea patrusprezece ani trecuți. Avea un cap pătrat, părul zburlit și caracterul încăpățînat al tatălui său. Deși se dezvoltase la fel de repede și dobîndise o forță fizică asemănătoare cu a lui, se putea ști încă de pe atunci că era lipsit de imaginație. Fusese zămislit și născut în cursul acelei treceri penibile peste munți, înainte de a se fi întemeiat Macondo, iar părinții săi mulțumiră cerului constatînd, la naștere, că trupul lui nu avea nici o parte animalică.

Aureliano, prima ființă omenească născută la Macondo, mergea pe șase ani. Era tăcut și timid. Plînsese în pîntecele maicii sale și se născuse cu ochii deschiși. În timp ce i se tăia cordonul ombilical, își întorcea capul în dreapta și în stînga, reperînd toate obiectele care se aflau în odaie și privindu-i fix pe oamenii de față, cu o curiozitate lipsită de mirare. Deodată, nepăsător față de cei ce se apropiau pentru a-l examina, își concentră întreaga atenție asupra acoperișului din frunză de palmier, care părea că e gata să se prăbușească sub violența teribilă a ploii. Ursula nu mai avu ocazia să-și amintească de intensitatea acelei priviri pînă în zori, cînd micul Aureliano, pe atunci de trei ani, își făcu intrarea în bucătărie în clipa în care ea lua de pe foc și așeza pe masă o oală cu fiertură arzîndă. Copilul, șovăind în pragul ușii, zise: „Va cădea”. Oala era bine așezată drept în mijlocul mesei, dar abia rostise copilul prevestirea că începu să se miște netulburată către marginea mesei, ca sub efectul unui dinamism interior, și se zdrobi de podea. Ursula povesti alarmată acest episod soțului ei, acesta însă îl interpretă ca pe un fenomen cu totul firesc. Așa fu întotdeauna, cu totul străin față de existența copiilor săi, fie pentru că socotea copilăria ca pe o perioadă de debilitate mintală, fie pentru că el însuși era mereu prea absorbit de propriile sale speculațiuni himerice.

Iată, însă, că din acea după-amiază, cînd le ceru copiilor să-l ajute la despachetatul diferitelor obiecte ale laboratorului, el le consacră timpul lui cel mai prețios. În ascunzișul laboratorului său, ai cărui pereți se acoperiră treptat cu hărți neverosimile și cu grafice fabuloase, îi învăța să citească, să scrie și să socotească, și le vorbi despre minunile lumii, nu numai în limitele conștiințelor sale proprii, ci forțînd și pe cele ale imaginației pînă pe culmile fantasticului. Și astfel, copiii ajunseră să învețe că la extremitatea sudică a Africii trăiesc oameni atît de inteligenți și de pașnici că singura lor preocupare consta în a ședea și a medita, și că se poate traversa pe jos marea Egeică sărind de pe o insulă pe cealaltă pînă la