— Desigur. Se simte excelent în urma lui. Excelent.

Nela se rezemă. Avea amețeli.

— Mă bucur enorm că se simte bine. Eram îngrijorat.

— N-aveți de ce. V-am spus că se simte foarte bine. Tocmai jucam șah. M-a făcut mat.

— Nu, serios?! se miră doctorul, rîzînd.

— Pe cuvînt.

Urmă o scurtă pauză.

— A mîncat normal?

— Da. Aseară, de pildă, a mîncat o friptură și doi mici. A băut chiar și o bere. Vedeți ceva rău în asta?

— O sticlă întreagă?

— Nu. Un pahar.

— Perfect. Dacă are poftă de mîncare și de băutură este nemaipomenit. Totul e să nu exagereze.

— Desigur.

— Atunci, duduiță, cînd să vă mai sun?

Nela se clătină din nou și i se înroșiră urechile. Se enervase cumplit. Avea mîncărimi pe piele.

— Cînd doriți, domnule doctor. Vă stau la dispoziție.

— Pot să-mi permit să vă invit într-o seară la un film?

— Depinde ce fel de film.

— Un film bun, desigur. American. Sau să ieșim afară din București, la o bucată de iarbă verde.

— Cu mare plăcere. Eventual, după aceea, dacă doriți, pot să merg la dumneavoastră acasă sau în altă parte pentru a face tot ce doriți cu mine. Să știți că am un corp aproape perfect, ca să nu mai spun că sînt și virgină.

Vocea de la celălalt capăt al firului tăcu. Nela așteptă cîteva clipe răspunsul. Nu se auzea decît o respirație ușoară.

— Imbecilule! urlă Nela, dar nu primi nici de data aceasta un răspuns.

Aceeași respirație precipitată, de ființă obosită sau lovită în cap, năucită.

— Impostorule! Află că tata e mort, cretinule! Cînd vii să-ți iei onorariul pentru sfaturile și ierburile tale împuțite? Am să te dau pe mîna Miliției, escrocule, nu-mi scapi tu!

Apoi scoase, brusc, firul telefonului din priză și izbi aparatul de perete pînă cînd acesta se sparse în mai multe bucăți. Alergă în dormitor. Tatăl zăcea cu fața în sus, cu ochii deschiși și cu părul alb aranjat pe creștet, de parcă, înainte de a se săvîrși din viață, se pieptănase.

— Tată, ce frumos ești! îi spuse Nela cu o voce caldă, duioasă, îngenunchind lîngă pat și ținîndu-i strîns o mînă între mîinile ei. De ce nu m-ai trezit, dragule? Cînd ți-ai dat seama că ți-e foarte rău trebuia să mă trezești. Tată, am dormit îngrozitor de greu și am visat vrăbii! Dacă n-aș fi visat vrăbii… Dacă aș fi visat altceva…

Trase pătura de pe el și-i ascultă încă o dată inima, apoi începu să-i maseze pieptul cu amîndouă mîinile, zgîlțîindu-i trupul din toate încheieturile, ceea ce nu presupunea cine știe ce efort deoarece slăbise foarte mult în ultimele luni de boală, nu mai avea decît circa patruzeci de kilograme. După ce făcu de vreo douăzeci de ori mișcarea respectivă, Nela îl ascultă din nou cu urechea lipită de piept. Inima continua să tacă.

— Ești, totuși, destul de cald, spuse ea, ridicîndu-și părul care îi căzuse pe față. Înseamnă că ai murit cel mult de o oră. Dar cum de nu te-ai zvîrcolit deloc, cum de n-ai gemut? Trebuia să mă fi trezit, tată, de ce nu m-ai trezit? Știai foarte bine că sînt îngrozitor de obosită, că eram nedormită de o săptămînă și că nu mai sînt stăpînă pe mine. Tu ai fost în stare, sînt convinsă de asta, să mori în liniște ca să nu mă deranjezi pe mine, ca să nu-mi strici odihna. Ai fost în stare de așa ceva! Și nici măcar nu pot să plîng! Nu sînt în stare să scot o lacrimă… Și trebuia să te întreb ceva extrem de important, mai aveam de vorbit și de lămurit niște lucruri. Ah, somnul, somnul, care ne mănîncă o treime din existență, numai în somn ni se întîmplă toate nenorocirile. În somn sîntem jefuiți, uciși, jigniți, măcar dacă am dormi cu rîndul, dar noi ne culcăm toți deodată, ca vitele, și lăsăm tot pămîntul pustiu.

Înveli cadavrul cu pătura și se așeză lîngă el, lungindu-se deasupra așternutului. Se uită fără să vrea în oglinda atîrnată pe peretele de vizavi și descoperi cu silă că arăta surprinzător de bine față de evenimentul pe care îl trăia: era roz la față, rotundă, grăsuță, cu pielea întinsă și calmă.

— Nerușinata de mine! Uite ce bine arăt, tată, ce odihnită, în timp ce tu te răcești… Nu, nu trebuie să te dai mai încolo. Am loc. Stau așa puțin, ca să mă gîndesc. La ce ar trebui, de fapt, să mă gîndesc, nu mă gîndesc… Dacă ai murit înseamnă că trebuie să ne despărțim și nu-mi pot da seama acum ce semnificație are despărțirea asta… Nu știu deloc ce-i cu tine în clipa asta… și unde o să te duci, unde… Nu știu nimic, absolut nimic. Tocmai asta trebuia să discutăm și să punem la punct înainte de a pleca: adică să știu unde te duci, unde să te caut. Nu mi-ai dat nici o explicație, nu mi-ai spus ce-o să fac cînd o să rămîn singură. Acum o să-mi pun tot felul de întrebări stupide, iar dacă tu mă auzi, o să te enervezi… Nu știu, nu știu ce să fac…

Cineva sună la intrare și Nela tresări, se duse la baie și se spălă cu apă pe față. Apoi ascultă, concentrîndu-se. Da, nu se înșela, cineva suna la ușă. „Cine ar putea fi?” se întrebă ea, încet. „Dacă e doctorul Vulpescu și-i deschid, va trebui să-l omor. Dacă-i văd mutra lui de șarpe cu clopoței, acum, trebuie să-l dau cu capul de pereți. Deci, nu trebuie să deschid”.

Se duse lîngă ușa și urlă:

— Nu deschid! Nu deschid!

Se întoarse în dormitor, luă o carte de pe noptieră și o deschise, ca să facă ceva și să nu mai fie atentă la sunetul neîntrerupt, strident, aproape isteric, al soneriei. Cînd nu mai putu suporta, lăsă cartea pe pat, se duse la ușă și întrebă cu glasul îngroșat de mînie:

— Cine-i?

— Eu, Marcel.

— Ce vrei?

— Deschide și-ți spun pe urmă ce vreau. Tata e acasă? Cum se simte?

— E în oraș. Se simte bine.

— Dar de ce nu-mi deschizi?