Alma își roti încet privirea prin cameră. Era mări­șoară, cu paturi atât de apropiate încât asistentele abia reușeau să se strecoare printre ele. Dar cel mai insuportabil era mirosul, duhoarea cumplită și pătrunzătoare, de sudoare râncedă, respirație fetidă, carne putredă și haine murdare, care-ți întorcea stomacul pe dos.

Spre deosebire de celelalte, grupul Almei nu fusese plasat în carantină la sosire. Nici nu fusese trimis direct la camerele de gazare. În schimb, avusese norocul îndoielnic de a ajunge aici, în Blocul Experimental – o clădire din cărămidă, cu două etaje și ferestre acoperite, ca să-i ascundă secretele sinistre de privirile curioșilor.

Uneori, asistentele se milostiveau de ei și deschideau pentru câteva minute ferestrele, ca să mai aerisească sălile. De cele mai multe ori, însă, asta mai rău le făcea. Atrase de mirosuri, roiuri de muște și țânțari năvăleau înăuntru și atacau trupurile costelive, împrăștiind boli și chinuindu-le pe femeile suferinde cu bâzâitul și înțepăturile lor. Cu cât mai multe răni infectate, cu atât mai multe cadavre ridicate de infirmierele rase pe cap, dintre care una nota întotdeauna numerele decedaților în fișele ei, ca să le arate mai târziu superiorului lor, doctorul SS Clauberg. Sinistrul regulament german, aplicat de deținuții evrei. Alma remarcase rapid ironia acestei situații triste.

În prima zi petrecută în blocul ei, ceruse cu naivi­tate niște medicamente împotriva febrei, dar nu primise decât hohote de râs. Cu toată demnitatea posibilă în asemenea împrejurări – o sarcină complicată pentru un om care fusese tuns ca o oaie și primise un număr în locul numelui său – întrebase de aparatele radiologice pe care le observase în două săli de la parter, dar asistentele deținute o ignoraseră și de data aceasta.

– Vezi-ți de treabă, fu singurul răspuns pe care-l primi de la Blockälteste2 Hellinger, o femeie blondă, cu față severă și banderolă de responsabil de bloc pe brațul stâng.

Era destul de clar că asistentele, deși prizoniere la rândul lor, nu se grăbeau să se împrietenească cu nou-venitele.

– Știu că nu suntem la Ritz, dar ospitalitatea lasă mult de dorit, îi replică sec Alma.

Luată prin surprindere, asistenta ridică ochii din fișă și se uită mirată la proaspăta deținută. Întregul bloc amuți numaidecât. Toți ochii se îndreptară spre ea. Reacția celorlalte îi dădu de înțeles Almei că aici nu prea se întâmpla ca cineva să dea replica.

– Deportată din Franța? întrebă Hellinger, măsurând-o cu o privire de gheață.

Vorbea germana corect, dar cu un puternic accent unguresc.

– M-am gândit eu. Toate pațachinele cu nasul pe sus vin de-acolo.

– Din Austria, răspunse Alma, zâmbind.

– Și mai grozav. Aere de imperialiști. O să te pună SS-ul cu botul pe labe rapid, Înălțimea Ta.

– Abia aștepți, nu-i așa?

Spre mirarea ei, Hellinger ridică din umeri, indife­rentă.

– Puțin îmi pasă. M-au pus responsabilă de bloc ca să mă ocup de disciplină, nu ca să-mi bat capul cu voi. Jumătate dintre voi o să dați ortul popii până la sfârșitul săptămânii viitoare, iar cealaltă jumătate o să fumege pe coș în următoarele trei luni, asta dacă aveți noroc și supraviețuiți atât după intervenție.

Intervenție.

Alma știa că există un salon postoperator alături, dar nu aveau voie să intre în el.

– În acest caz, mă ofer voluntar, zise ea, doar ca să-i facă în ciudă.

Asemenea unui animal încolțit, mârâia și își arăta colții, într-un ultim efort de a-și păstra iluziile zadarnice – nu atât ca să-și rănească dușmanul, cât pentru a se convinge singură că nu îi e frică.

– Mi-e indiferent. Cu cât se termină mai repede, cu atât mai bine.

Alma se aștepta să urmeze pedeapsa – deținuții erau bătuți la cea mai mică nesupunere –, dar responsabila de bloc rămase neașteptat de tăcută. După câteva clipe de cugetare, Hellinger îi făcu semn să vină după ea. Cu o figură neîncrezătoare, Alma o urmă pe asistenta-șefă pe un coridor slab luminat, unde femeia o aștepta la ușa deschisă a salonului postoperator. În momentul în care Alma se apropie temătoare, femeia îi făcu un gest ironic din mână – Intră, Înălțimea Ta.

Aerul din salon era și mai irespirabil. Hellinger se opri în dreptul primului pat, pe care zăcea o femeie atât de palidă și asudată, încât semăna cu o mască mortuară din ceară topită.

Cu o nonșalanță înfiorătoare, Hellinger trase în sus halatul femeii. Alma simți că i se întoarce stomacul pe dos, dar se strădui să nu-și trădeze emoțiile. O crustă neagră acoperea carnea vie și roșie de pe abdomenul bolnavei, acolo unde avusese bășici. Chiar deasupra osului pubian, se vedea o cusătură lungă și grosolană, emanând un miros grețos.

– Sterilizare fără sânge, îi explică Hellinger, cu vocea netulburată a unui profesor universitar. O doză mare de radiații aplicată la ovare, urmată de extirparea chirurgicală a acestora pentru a verifica dacă intervenția a reușit. Radiațiile sunt atât de puternice, încât provoacă arsuri extinse. În mare parte, operația este efectuată fără anestezie. După cum poți vedea, pacienta aceasta a făcut o infecție gravă; dar doctorul Clauberg nu-și face griji. Încearcă să calculeze doza optimă care să nu producă asemenea arsuri, dar, deocamdată, ăsta-i singurul rezultat.

Acoperi abdomenul femeii și-i aruncă Almei o privire grăitoare.

Alma rămase împietrită mult timp.

– Există un sistem pus la punct? întrebă ea într-un final, regăsindu-și glasul. O metodă de selecție a deți­nutelor?

– Vorbim de nemți aici, răspunse Hellinger, zâmbind pentru prima oară, cu toate că Almei îi părea mai degrabă o grimasă. Totul e într-o ordine numerică perfectă. Până acum, au mers de la 50204 până la 50252.

Alma aruncă un ochi la numărul tatuat cu tuș albastru-deschis pe brațul ei stâng, 50381.

Se uită și Hellinger și se mai îmblânzi la față.

Alma înălță numaidecât capul, cu o privire hotărâtă în ochii ei negri.

– Pot să te rog ceva?

Hellinger ridică dintr-un umăr.

– Se poate să fac rost