– O vioară?

Din câte se vedea treaba, să ceri un instrument muzical la Auschwitz era la fel de nemaiauzit ca un răspuns obraznic aruncat unui superior.

– Ești violonistă cumva?

– Oarecum. N-am mai cântat de opt luni. Înțeleg că nu mi-a rămas mult timp. Mi-aș dori să mai cânt o dată, dacă se poate. Bineînțeles, dacă mai există vreo fărâmă de respect pentru ultima dorință a unui condamnat la moarte.

Hellinger promise că se va interesa. Se uită la mâna palidă a Almei, vrând parcă să i-o strângă, dar se răzgândi în ultima clipă și ieși brusc din salon. Era o cruzime să dai speranțe deșarte unui condamnat.

Alma rămase în fața femeii nemișcate și albe ca o stafie, invidiindu-i pe cei care erau trimiși de la început la gazare.

Aceleași zile nesfârșite. Același program care te adu­cea în pragul exasperării. Apă tulbure la micul dejun – nemții o numeau cafea. Doctorul Clauberg își făcea vizitele – „Deschide gura, să-ți văd dinții“. O franțu­zoaică, făcându-și rugăciunile în latină, într-un colț, se legăna în față și-n spate, cu mâinile împreunate atât de strâns, încât i se albeau încheieturile degetelor.

Altă apă tulbure la masa de prânz – nemții o numeau supă. Norocoșii găseau în castron și câteva bu­cățele de napi putreziți. Sylvia Friedmann, o asistentă evreică deținută și mâna dreaptă a doctorului Clauberg, citea numerele de pe o listă. Femeia din colț se legăna tot mai tare, urlând și zvârcolindu-se, pe când două infirmiere o scoteau din salon și o târau pe coridor. Tăcere apăsătoare și sufocantă.

Hellinger strângea cearșafurile și cămășile de noapte spre a fi duse la dezinfectare. Femei goale și rase pe cap stăteau în poziție de drepți – tot doctorul Clauberg, dar, de data asta, le palpa sânii. Pesemne cineva anunțase că ar fi existat o gravidă printre ele. Doctorul Clauberg, cu un rânjet de hienă, își frecase palmele în fața femeii – „Lapte!“ De data asta, femeia ieșise fără să protesteze și fără să fie nevoie de intervenția infirmierelor.

Cina. O felie de profont și un strop de margarină în palmă, linsă apatic de femei. O tânără belgiană din patul vecin, care plângea cu capul în pătură după mama ei – suspine triste și înăbușite, ca pentru a nu deranja pe nimeni cu durerea ei.

Noaptea. Lacrimi, lacrimi din toate paturile din jur, rugăciuni șoptite, numele celor dragi repetate ore în șir – același kadiș nesfârșit pe care Alma nu-l mai putea suporta.

Liniște, în sfârșit. Lumina argintie a lunii se revărsa prin geamul spart pe brațele Almei. O vioară invizibilă pe umărul ei. Degetele îi tremurau pe gâtul instrumentului ca aripile unui fluture. Arcușul din mâna dreaptă săruta coardele. Afară, câteva Sanka, așa-zise camioane ale Crucii Roșii, luau morții din Blocul 11, învecinat; Alma le zărise printre crăpăturile obloanelor, mergând înspre crematoriu. În mintea ei, răsuna Strauss, Povestiri din pădurea vieneză.

Muzică.

Pace.

Calm.

O lume în care un loc ca Auschwitz nu avea dreptul moral să existe.

– Alma? Alma Rosé?

Asistenta tânără, cu chip fraged și frumos, pe care o adusese Hellinger în salon, vorbea germana cu un pronunțat accent olandez. O năpădiră o mulțime de amintiri, din vremuri mai bune, în Olanda, când câte­va familii o adăpostiseră de naziști. Anotimpurile treceau peste Europa măcinată de război, dar gazdele ei rămâneau la fel de loiale. Își riscau viețile ca s-o ascundă pe Alma de Gestapo, fără să aștepte nimic în schimb – doar un strop din muzica ei minunată. Alma le făcea pe plac bucuroasă; le datora viața și libertatea acelor oameni neînfricați și inimoși. Măcar cu muzica ei le plutea răsplăti ospitalitatea. Când zvonurile despre perchezițiile Gestapoului deveneau îngrijorătoare, o mutau în altă casă, dar oriunde s-ar fi ascuns, se simțea întotdeauna bine primită.

Cum era firesc, Alma recunoștea chipul fetei din fața ei; n-ar fi putut uita zâmbetele blânde ale celor care o ocrotiseră atâta vreme. Fetei, însă, îi luă mai mult timp până s-o recunoască. Alma nu se mai privise în oglindă de câteva zile – sau să fi trecut săptămâni? –, dar își închipuia că nu e o imagine prea plăcută. Nu mai era o violonistă faimoasă, într-o rochie de seară elegantă, cu spatele gol; asta era evident.

– Magda, ai idee cine-i femeia asta? Nimeni alta decât Alma Rosé! îi spuse asistenta lui Blockälteste Hellinger, radiind de fericire. E violonistă. Foarte faimoasă în Austria. Neînțelegând tăcerea Almei, adăugă repede: Sunt Ima van Esso. Ai cântat în casa noastră din Amsterdam. În 1942, o sonată de Telemann. Nu mai ții minte?

Bineînțeles că ținea minte. O casă încălzită, împotriva ordinelor germanilor; o adunare clandestină a melomanilor; scaune elegante, de diverse modele, așezate în semicerc; femei în rochii de seară și bărbați la costum, toți cu ochii ațintiți la ea – femeia pe care o adorau și pentru a cărei muzică erau dispuși să înfrunte furia Gestapoului.

– M-ai acompaniat la flaut, reuși Alma să spună.

Amintirile erau dureroase. I se părea ciudat să-i strân­gă din nou mâna Imei. O revedere tristă în toate privințele. Ultima oară când se văzuseră, Alma era încă liberă.

Ima îi răspunse cu un zâmbet larg.

– Într-adevăr! Mă bucur nespus că îți amintești. Eram așa nepricepută… cu siguranță ți-ai dat seama că sunt cu mult sub nivelul tău.

Simțind că îi tremură buza de jos, Alma mușcă din ea cu putere.

– Nicidecum. Ai cântat minunat, răspunse Alma, mândră să-și audă glasul atât de calm.

Ca întotdeauna, durerea pe care și-o provoca singură făcea minuni.

Magda Hellinger scoase un fluierat printre dinți.

– Deci avem o celebritate printre noi? De ce n-ai zis așa când mi-ai cerut afurisita aia de vioară?

– Trebuie neapărat să fii faimos aici ca să cânți la vioară? replică Alma, pe un ton mai tăios decât și-ar fi dorit.

– Nu neapărat, dar mă ajută să fac rost mai ușor de una, explică Hellinger. E muncă multă să aranjezi ceva la Auschwitz. O să mă coste să-ți fac rost