Ima o trăgea deja de mânecă pe Magda și se uita la ea cu ochi rugători.

– Te rog, Magda, draga mea! Adu-i instrumentul! O să rămâi cu gura căscată când o să auzi cât de frumos cântă. E o adevărată maestră, crede-mă pe cuvânt. O să ai impresia că ești la Filarmonica din Viena…

– Filarmonica din Viena, pe dracu’! mormăi Magda, uitându-se spre ușă. Chiar dacă fac rost de vioară prin Zippy, cum o să cânte la ea pe ascuns? Sau ținem un concert aici, chiar sub nasul doctorului Clauberg?

– Doctorul Clauberg și Blockführerinele3 SS pleacă la ora șase, insistă Ima. Se întorc abia a doua zi dimineața. E aproape pustiu aici. Punem câteva fete de pază la ușă, ca să ne avertizeze în caz că vine cineva.

– Cu Blocul 11 ce facem? Nu crezi că o să audă mu­zica?

După o scurtă pauză, Ima ridică din umeri, cu un zâmbet blând și tragic pe față.

– Sunt numai bărbați condamnați la moarte acolo. Crezi că o să ne pârască vreunul la SS că au ascultat ceva frumos înainte să înfrunte plutonul de execuție?

Spre uluirea Almei, a doua zi, Magda îi aduse vioara. Cu o figură secretoasă, responsabila de bloc o scoase dintr-o față de pernă și o întinse mândră sub privirile năucite ale Almei.

– Complimente de la Zippy.

Alma apucă vioara de gât, cu o aviditate pe care ceilalți o manifestau doar la vederea pâinii.

– Cine e Zippy? întrebă, mai mult din politețe.

Toată atenția i se îndreptă spre instrumentul de care erau încă prinse fire de paie, rămase de când fusese scos din ascunzătoare. Încet și aproape cu venerație, Alma își trecu degetele peste contururile viorii. Trecuseră opt luni, opt luni dureros de lungi, de când atinsese ultima oară vioara ei Guadagnini – tovarășa de nădejde pe care trebuise s-o lase în grija iubitului ei, la Utrecht.

I se puse un nod în gât când își aduse aminte de mâinile calde ale lui Leonard pe obrajii ei înlăcrimați și de încurajările acestuia cum că o să se întoarcă în cel mai scurt timp și că vioara o s-o aștepte la fel de nerăbdătoare ca și el.

Cu un cinism înfiorător, Alma se întrebă în ce pat o fi dormind Leonard acum, exact ca Heini, înaintea lui. În ultimii ani, Alma se învățase cu trădările bărbaților. Doar viorile erau mereu credincioase. Vioara Guadagnini îi fusese alături când Váša, primul ei soț, o anunțase că voia să divorțeze; îi fusese alături când iubitul ei, Heini, își luase tălpășița și o lăsase să se descurce singură în Londra, înainte de război. Nu-i convenise că Alma trebuia să întrețină întreaga familia și nici nu voise să ia viața de la zero alături o femeie pe care jura că o iubește mai presus de orice, cu doar câteva săptămâni înainte să părăsească Austria natală, însoțiți de tatăl Almei. Săracul Heinrich, își zise Alma, amuzată, nici măcar n-a avut curaj s-o privească în ochi înainte s-o ia la sănătoasa. Ea fugise din Austria ca să-și salveze viața; el fugise înapoi la Viena ca s-o salveze pe-a lui – o viață de huzur, lipsită de griji inutile.

– Cine-i Zippy? pufni Magda, cu o privire misterioasă. E secretul meu. Acum fă bine și ascunde vioara și să nu te-mpingă păcatul s-o atingi până când nu-ți spun eu că poți. Ai priceput?

– Da.

– Se spune: Jawohl4, Blockälteste.

Când Alma îi aruncă o privire tăioasă, Magda își mai îmblânzi tonul și schiță un zâmbet neașteptat.

– Nu-i musai să folosești tâmpeniile astea militărești când suntem doar noi, fetele, de față. Dar, în prezența gardienilor SS, a doctorului Clauberg sau Wirths, așa trebuie să mi te adresezi. La fel să le vorbești și lor, altminteri o să primești câteva bice pe spinare. Mai puțin de la Wirths, care e om cumpătat și pașnic din fire. Între noi fie vorba, datorită lui blocul nostru are cearșafuri, cămăși de noapte, prosoape și chiar săpun. Ceilalți, însă, nu sunt nici pe departe la fel de generoși. Le place disciplina ăstora din SS.

Ca și când n-ar fi auzit-o, Alma continua să admire vioara, cu un zâmbet fericit.

Când să plece, Madga auzi un surprinzător: „Mulțu­mesc, Blockälteste“. Nu-și putu reține un rânjet de mulțumire.

– Cu plăcere, Înălțimea Ta.

În seara aceea, amurgul coloră norii pufoși în roz trandafiriu. După întoarcerea ultimelor echipe de muncitori, tăcerea se așternu peste întreg lagărul. Câi­nii de pază dormeau în cuști. Doar Blocul 10 fremăta de nerăbdare. Femeile care se puteau deplasa își mutau paturile care să facă loc unei scene improvizate în partea din față a camerei. Cu vioara în mână, Alma se foia de pe un picior pe altul, copleșită de emoții, de parcă ar fi cântat pentru elita vieneză și nu pentru gloata asta jalnică și suferindă.

În sfârșit, se încheiară toate pregătirile. Se lăsă li­niștea în Blocul Experimental. Alma își luă locul în fața publicului, așeză arcușul pe coarde și închise ochii. Prima notă, lungă și timidă, străpunse în tăcerea nopții. Alma se opri, șovăitoare, apoi prinse puteri și izbucni într-un crescendo fulminant și, deodată, până și numele Auschwitz se șterse din mintea victimelor sale. Nu mai erau aici; cu ochii închiși, legănându-se încet, fiecare femeie era cufundată în lumea ei, în care exista din nou frumusețe, iubiții le învârteau pe ritmuri de vals vienez, oamenii dragi lor încă trăiau, căci muzica este eternă și la fel și amintirile.

Într-un colț, Ima plângea pe înfundate, acoperin­du-și gura cu baticul de asistentă. Rezemată de un perete, Magda își masa pieptul de parcă gândul că exista altceva dincolo de această lume crudă, în care semenii