ei erau uciși cu sutele de mii, îi provoca o durere fizică. Cu toate acestea, zâmbea, căci, odată cu durerea, se retrezise în ea și speranța – speranța că poate nu era totul pierdut, de vreme ce o asemenea frumusețe reușea încă să se strecoare chiar și între zidurile Auschwitz-ului.

Cu degete fremătătoare, Alma deschise ochii și își privi publicul cu un zâmbet poznaș.

– Ce așteptați? răzbătu vocea ei prin tăcerea reve­rențioasă. Cânt degeaba? E nepoliticos și scandalos să stați nemișcate când auziți un vals. Dansați! Haideți, doamnelor, ridicați-vă și treceți la dans! Refuz să cred că ați uitat pașii.

În primele secunde, fetele se priviră șocate. Ideea părea de neconceput. După care Magda se duse hotărâtă la cel mai apropiat pat, făcu o plecăciunea teatrală și-i oferi mâna uneia dintre femei, cu o curtoazie demnă de un gentilom din Vechiul Imperiu.

– Domnișoară Mila, îmi acordați acest dans?

Fără să stea pe gânduri, fata numită Mila își puse palma micuță în mâna Blockältestei unguroaice. Chicotind de emoție și încântare, începură să se învârtă în spațiul îngust de lângă scena improvizată, în picioarele goale și în cămășile lungi de noapte. Imediat li se mai alătură o pereche, apoi alta, sub ochii înlăcrimați ai Almei, care-și găsise, în sfârșit, liniștea după multe luni. Prin puterea muzicii ei, le oferea acestor femei câteva clipe de libertate. Acum, putea muri împăcată.

Cel mai înalt rang al deținuților care supravegheau cazăr­mile, după Lagerältester (cel care supraveghea întregul lagăr)

Blockführerin (Blockführerin în cazul femeilor) este o func­ție de administrare a cazărmilor din lagărele naziste, pe care o efectuau cadrele militare cu grad de Unterscharführer (sergent) în cadrul trupelor SS.

„Da, să trăiți“ (în limba germană în original)

2

August 1943

– Înălțimea Ta!

În ciuda zeflemelelor Magdei, se simțea acum un oarecare respect în tonul ei, când i se adresa Almei.

Mai mult decât atât, responsabila de bloc reușise cumva s-o ferească pe Alma de experimente, pentru ca femeile din Bloc să nu o piardă pe neprețuita violonistă care le făcea să uite de ororile captivității, ori de câte ori le cânta. Alma bănuia că tratamentul acesta preferențial i se datora Sylviei Friedmann, asistenta-șefă a doctorului Clauberg, care era aproape nelipsită de la „seratele lor culturale“. Mai mult ca sigur, ea acceptase să taie numele Almei de pe lista doctorului, după ce Alma îi făcuse pe plac și îi interpretat cântecele slovace favorite.

– Ce-ai zice dacă diseară ai cânta în fața unui public puțin mai diferit?

Se simțea o voioșie silită în glasul Magdei, dar privirile plecate îi trădau stânjeneala. În spatele ei, două nou-venite, numai piele și os, se foiau de pe un picior pe altul.

– Fetele astea fac parte din orchestra de femei, reluă Magda. Pe ele le auzi cântând în fiecare dimineață, când ies pe poartă Kommandourile externe – echipele de muncitori. „Munca te eliberează“ și toate aiurelile alea. Ofițerii SS consideră că munca silnică merită sărbătorită prin muzică.

Expresia dezgustată a Magdei dovedea destul de limpede ce părere avea despre lozinca inscripționată deasupra porții – Arbeit macht frei.

– De-asta au și format orchestre în lagăr.

Alma continua să tacă.

– Bună ziua, Frau Rosé, zise femeia mai tânără, făcând un pas înainte.

Rochia vărgată și largă îi accentua și mai mult trupul costeliv. În mod curios, nu avea capul ras – Alma îi vedea cârlionții roșcați, prinși cu grijă sub batic.

– E o onoare să vă cunoaștem. Suntem mari admiratoare ale talentului dumitale.

– Eu sunt Hilde, iar ea este Karla, făcu prezentările prietena ei.

Asemenea Karlei, Hilde vorbea limba maternă a Almei, dar cu un pronunțat accent prusac, spre deosebire de accentul ei vienez discret. Purta tot rochie vărgată și batic, ceea ce-i dădea de înțeles Almei că ar fi un soi de uniformă a membrelor orchestrei.

Cele două fete începură să vorbească, una peste cealaltă.

– Zippy ne-a spus despre succesul răsunător al seratelor dumitale culturale…

– Cântă și ea în orchestra noastră…

– Eu cânt la flaut și la piculină…

– Eu sunt percuționistă, dar, între noi fie vorba, ne ies niște miorlăieli oribile pe care Gestapoul le-ar putea folosi ca instrument de tortură și muzică de fanfară, bune doar să mărșăluiască Aussenkommandourile – echipele externe – pe ele.

– Sofia, conducătoarea noastră de orchestră, se stră­duiește să ne organizeze cât poate ea de bine, dar suntem precum maimuțele la flașnetă.

– Azi e ziua unuia dintre gardieni și ne gândeam că am…

– Nu.

Șocate de un refuz atât de categoric – primul cuvânt care ieși dintre buzele strânse ale Almei –, cele două fete schimbară o privire neliniștită.

Lângă ele, Magda pufni ușor, cu un dispreț blajin.

– V-am zis eu că o să refuze. Înălțimea Sa n-a înțeles încă unde se află. Dacă ar fi repartizată la o echipă externă, unde s-o pună să care pietre de la un morman la altul, doar ca să-i distreze pe gardieni, s-ar învăța minte să nu mai strâmbe din nas când i se oferă asemenea oportunități. Noi am greșit că am cam răsfățat-o.

– Nu cânt pentru porcarii ăia naziști, replică Alma.

Văzând chipurile îngrozite ale fetelor la auzul acestei insulte aruncate cu atâta imprudență, pe buzele Almei apăru un rânjet sinistru.

– Porcari, repetă Alma încet, savurând cuvântul. Asta sunt. Niște scursuri de prin te miri ce găuri, care au invadat continentul cu mizeria lor. Vreți să cânt pentru ei? De ce să-mi irosesc talentul? N-ar recunoaște o muzică de calitate nici dacă i-ar izbi în față.

Albă ca varul și cu ochii holbați, Karla tremura atât de puternic, încât buclele i se desprinseră din batic.

– Nu mai vorbi așa! O să te pârască lumea la Kapo