class="_idFootnoteLink _idGenColorInherit" epub:type="noteref" href="Violonista_de_la_Auschwitz_pc2-7.xhtml#footnote-005">5 sau la o Blockführerin SS, pentru un colț de pâine, și s-a zis cu dumneata.

– Foarte bine. N-aveți decât să mă pârâți chiar voi, dacă doriți. Puțin îmi pasă.

Nu era doar sfidare în vorbele ei; chiar nu îi păsa dacă vreun gardian SS o punea la zid și-o împușca pentru că era slobodă de gură.

Magda râdea în hohote. Ați mai pomenit așa ceva? părea să spună chipul ei.

– Înălțimea Ta, zise și se apropie de patul Almei. Nu fi proastă. Ridică-te.

Alma nu se clinti.

– Te-ajut eu? Ce importanță are pentru cine cânți, pentru noi sau pentru gardieni? stărui Magda.

– Are o mare importanță pentru mine.

– Fetele au dreptate. O să te pârască cineva și-o să ajungi în blocul vecin din cauză că ești arogantă. Să vezi atunci ce-o să te perpelească Gestapoul.

– Pot să mă omoare în bătaie dacă vor. Asta nu va schimba nimic. Pot să mă omoare, dar n-o să mă convingă să cânt.

– Am mai văzut oameni îndărătnici la viața mea, dar tu întreci orice închipuire, zise Magda, clătinând din cap. Am făcut tot ce-a depins de mine, adăugă, întorcându-se către fetele din orchestră, înainte să plece. Vă descurcați singure de aici. Am și eu treburile mele.

Cele trei femei se măsurară în tăcere, preț de câteva clipe. În cele din urmă, Karla își drese glasul și începu:

– Frau Rosé, știu că ești din Austria… Suntem vecine. Eu sunt din Germania. Familia dumitale e cunoscută acolo, în cercurile de artiști. Unchiul și tatăl dumitale au fost niște filantropi remarcabili…

Dar vocea i se stinse. Aștepta, aproape cu disperare, o reacție din partea Almei.

– Ce legătură are familia mea cu ce se întâmplă aici? întrebă Alma, oftând, vizibil iritată de această discuție.

Familia. Cuvântul își pierduse de mult înțelesul inițial. Naziștii au dat buzna în Viena ei natală și le-au răpit totul; au împrăștiat neamul Rosé în toate zările. Unii au fugit, printre care și fratele Almei, Alfred, și soția lui. Alții au rămas, sperând că acea nebunie colectivă va trece, printre aceștia numărându-se și tatăl bătrân al Almei. Dar nebunia căpăta mereu forțe proaspete; în fiecare zi, o nouă lege antisemită se adăuga listei interminabile. În scurt timp, vechii prieteni nu-i mai puteau vizita, iar tatăl Almei, Arnold Rosé, reputatul fost concertmaistru, dat afară de la Filarmonică, nu avea voie să mai interpreteze partituri compuse de germani în propria locuință. Alma era aproape ușurată că mama ei decedase înainte să înceapă toate aceste monstruozități. I s-ar fi rupt inima să vadă cruzimea și teroarea Cămășilor Brune ale lui Hitler.

Familia. Până la urmă, au rămas doar doi, Alma și Arnold – iubitul ei Vati, care, dintr-un muzician de re­nume, se transformase într-un bătrân dărâmat, în doar câteva luni. Abia după ce s-a convins că nu mai e dorit în țara lui, a acceptat ca Alma să-l ducă la Londra, spre a-l feri de primejdii.

Familia, se gândi Alma și, deodată, o cuprinse o tris­tețe profundă.

– Mă gândeam că, dacă nu pentru dumneata…, con­tinuă Karla, părând să caute cuvintele potrivite. Cre­de-mă, înțeleg perfect ce simți, dar, poate… pentru noi, ai fi dispusă…

Încă un moment de tăcere stânjenitoare.

Alma o privea încruntată.

Într-un final, colega Karlei scoase un oftat exasperat.

– Prietena mea încearcă să-ți spună că, dacă accepți să cânți pentru ei, să cânți cu noi, toată orchestra va primi rații suplimentare. Așa cum am menționat deja, nu ne prea pricepem la ceea ce facem și am avea nevoie de cineva… cu pregătire.

– Cu pregătire și experiență, completă Karla.

– Și talent.

– Și talent, fără doar și poate.

– Ideea este, reluă Hilde, că atunci când cântăm bine, primim mai multă pâine și, uneori, chiar cârnați. Ne-ar prinde foarte bine niște pâine și cârnați.

Expresia de pe chipul Almei se mai îndulci. Pe buze i se înfiripă un zâmbet firav.

– Pentru asta vă agitați atât? Trebuia să fi spus așa de la bun început. N-am refuzat niciodată să particip la un concert caritabil.

– Deci o să cânți cu noi?

Karla se lumină la față și își împreună mâinile la piept.

– Da. Numai că…

Cu o grimasă scârbită, Alma trase de cămașa de noapte – uniforma Blocului Experimental.

– Nu mă pot prezenta în așa ceva.

– Îți facem imediat rost de o rochie din Kanada! O să arăți ca o prințesă diseară.

– Ce mai e și Kanada? întrebă Alma.

– Ah, Kanada e… raiul pe pământ, spuse Karla visătoare, înălțând ochii spre tavan. Un loc unde poți găsi orice.

– E un sector de la Birkenau, cel mai curat din tot lagărul, explică Hilde, văzând nedumerirea Almei. Câteva barăci unde sortează hainele și obiectele nou-veniților. Le triază, le dezinfectează și le trimit în Germania, ca să le poarte arienii. Dacă ai vreodată nevoie să „organizezi“ ceva, acolo te duci.

Pe atunci, Alma nici nu-și dădea seama cât de profetice se vor dovedi acele cuvinte.

Exact cum promiseseră, în mai puțin de două ore, fetele reușiră să-i aducă o rochie de seară. Mirosea vag a parfumul altcuiva și era cu un număr mai mare, dar Almei puțin îi păsa cum arată. Niciodată nu se îmbrăcase cu atâta silă; niciodată nu simțise o asemenea ură față de publicul ei. Dar fetele din orchestră erau lihnite, așa că Alma își înghiți repulsia și plecă după ele în noapte.

Intrară într-un bloc în care câteva becuri răzlețe luminau scena de scânduri. Scârțâi chiar și sub greutatea trupului ei plăpând în momentul în care se înfățișă publicului, cu vioara în mână. Nu se compara cu o Guadagnini, dar era bine acordată și avea toate coardele, iar pentru Alma era tot ce conta. „În mâini pricepute, orice instrument de bun“, spunea tatăl ei.

În momentul în care așeză vioara pe umăr, Alma se întrebă ce-o fi făcând Vati al ei în