Anglia. Îl lăsase la loc sigur, în Londra, iar ea, ignorând toate sfaturile, plecase în Olanda, unde muzicienii evrei încă își găseau de lucru. În ciuda amenințării armatei germane care-și înfigea ghearele în Europa devastată de război, timp de câteva luni, Alma cântase neobosită oriunde era angajată și-i trimitea tatălui ei o parte din câștiguri. Apoi, însă, Germania invadase Olanda, cu doar câteva săptămâni înainte ca ea să revină la Londra, și nu mai reușise să ia legătura cu tatăl ei. Acum, ridicând arcușul la Auschwitz, Alma și-l imagina luându-și ceaiul într-un sătuc englezesc liniștit, departe de bombardamente și de tot acest „antisemitism științific“ – protejat, neatins de o asemenea mizerie.

În seara asta, va cânta pentru el. Nu pentru adunătura pestriță de ofițeri SS în uniforme cenușii, elegante, nici pentru acei Kapo îmbrăcați în haine civile, ci pentru el. Va cânta cât mai frumos cu putință, nu pentru a satisface aceste creaturi odioase pe care le disprețuia cu patimă, ci pentru ca el să fie mândru de ea.

Cântă, în acea seară, toate partiturile lui preferate. Pe toate, din memorie, puternic și sfidător, și nu se sfii să interpreteze nici compozitori evrei. La desert, le servi Ceaikovski, Anotimpurile, „Decembrie: Crăciun“, doar ca să râdă de ei, amintindu-le de națiunea în fața căreia pierdeau la momentul acela războiul. Spre dezamăgirea ei, gardienii SS nu-i înțeleseră gluma și izbucniră în aplauze furtunoase.

Pentru prima oară în cariera ei, Alma nu-și salută publicul cu o reverență.

După spectacol, primiră, într-adevăr, pâine și câte o bucată de cârnat mucegăit. Alma le oferi fetelor porția ei.

În apartamentul Lagerführerinei, care o chemase la ea la câteva zile după concert, mirosea vag a liliac. În timp ce Alma stătea pe un scaun în fața Mariei Mandl, șefa lagărului de femei de la Birkenau, o deținută aranja florile proaspete într-o vază, sub privirile nervoase ale lui Mandl. Din câte-și dădea seama Alma, dacă nu ar fi fost ea în cameră, Mandl s-ar fi răstit de mult la femeie. În situația de față, însă, Lagerführerina nu scotea o vorbă și se uita țintă la silueta pirpirie. Abia după ce ieși deținuta, Mandl îndreptă ochii spre Alma.

Alma bănuia că avea treizeci și ceva de ani, cu doar vreo doi mai puțin decât ea; deși era destul de greu să ghicești vârsta corectă a gardiencelor și deținutelor de aici. Dar, în vreme ce deținutele îmbătrâneau prematur din pricina foamei, epuizării și bolilor, chipurile altminteri frumoase ale gardiencelor erau stricate de zbârcituri timpurii, din cauza strigătelor constante care le schimonoseau gurile și le săpau riduri adânci între sprâncenele atent pensate. Ura le îmbătrânea în aceeași măsură în care suferința le îmbătrânea pe victimele lor. O răsplată cum nu se putea mai potrivită, după părerea Almei.

– Gardiencele mele îți ridică în slăvi prestația, zise Mandl în cele din urmă. Tatăl tău a fost concertmaistrul Filarmonicii din Viena.

Nu era o întrebare, ci o afirmație în care se simțea o oarecare doză de respect.

Alma îi recunoscu accentul familiar. O compatrioată, așadar, Lagerführerina Mandl.

– Eu nu sunt de fel din Viena, reluă Mandl, foindu-se în scaun, ci din zona Austriei Superioare.

Un orășel – ori un sat – atât de mic, încât îi era rușine să-i spună numele. Alma rânji. Exact cum zicea ea: niște porcari, toți acești soldăței.

– V-am auzit cântând, pe tine și pe tatăl tău, chiar înainte de Anschluss6.

Firește că înainte de Anschluss. După anexarea Austriei, toți muzicienii evrei fuseseră dați afară de brutele din Ministerul Propagandei și înlocuiți de arieni. Arieni care nu erau în stare să cânte nici o notă corect, dar asta nu conta câtă vreme aveau sânge pur.

Alma continua să o privească pe șefa lagărului, fără să scoată o vorbă. Ar fi mințit dacă ar fi spus că nu o distra s-o vadă pe Mandl cum se foiește stânjenită de tăcerea ei.

– Ce noroc pe noi să te avem aici, nu crezi? spuse Mandl și chiar îi zâmbi de data asta.

Era zâmbetul ezitant și stângace al unei femei care nu făcea asta prea des.

Alma ridică din sprâncene. Ce era asta, o glumă nesărată?

– Ce vreau să spun e că Herr Kommandant va fi încântat să te asculte cântând pentru el și oaspeții săi. Și eu sunt o mare iubitoare de muzică. Avem, iată, acest lucru în comun.

E singurul lucru pe care-l avem în comun, îi venea Almei să spună.

– Mi-ai face o imensă favoare dacă le-ai putea învăța câte ceva pe femeile alea din care încerc să încropesc o orchestră, murmură Mandl, cu un chicotit rușinat. Le-ai auzit în ce hal cântă. Îmi imaginez că, pe tine, scârțâiturile lor te zgârie la ureche mult mai rău decât pe mine.

– E greu să cânți corect când îți chiorăie mațele de foame, replică Alma.

Preț de câteva secunde, Mandl se uită la ea, parcă nevenindu-i a crede că acestea erau primele cuvinte pe care i le adresa celebra violonistă.

– Pot să le învăț să cânte muzică vieneză de calitate, dar nu pot, pur și simplu, să trăiesc sau să lucrez în aceste condiții, continuă Alma, pe un ton glacial. Am văzut unde locuiesc ele acum și, cu tot respectul, Lagerführerin, adăugă, sperând să nu pară prea sarcastică, condițiile sunt îngrozitoare. Dacă dorești să conduc orchestra, ne trebuie altă locuință, cu o cameră în care să putem exersa, o magazie în care să depozităm instrumentele și acces la dușuri, ca să arătăm prezentabil la fiecare spectacol. Ne trebuie uniforme noi, nu zdrențele alea vărgate pe care le poartă acum. Și să li se dea de mâncare, pentru Dumnezeu! Mese regulate și consistente, nu firimiturile pe care le aruncați fetelor după spectacole, ca pe niște oase la câini. E înjositor! Cum ar putea cineva crea muzică bună când e mereu umilit în asemenea măsură? Nici măcar eu n-aș mai putea cânta, dacă aș