Alma făcu un semn din cap spre vaza cu flori.

– Dacă lași liliacul fără apă și lumina soarelui, nu te aștepți să-ți bucure simțurile cu frumusețea și parfumul lui. Cu mâna pe inimă, ne poți pretinde să îi delectăm pe camarazii dumitale cu muzica noastră, dacă ne privați de apa și lumina noastre?

Cu capul aplecat într-o parte, Alma aștepta o reacție din partea lui Mandl, enervată că trebuia să-i explice asemenea lucruri elementare compatrioatei sale.

Timp de câteva clipe, șefa lagărului de femei rămase încremenită, neștiind ce să zică. O deținută, evreică pe deasupra, îi contestase autoritatea, iar prizonierele ei nu degeaba o porecliseră Bestia. Birkenau era regatul ei, unde doar ea dădea ordine. Aici nu era un simplu conducător, ci Dumnezeul numit de Führer, cu drept de viață și de moarte asupra celorlalți. Tocmai de-asta avea o armă în tocul de la șold. Ucisese din motive mult mai neînsemnate, și cu toate astea…

… cu toate astea, Mandl nici nu îndrăznea să ridice tonul la femeia din fața ei, căci și-ar fi pierdut poziția de superioritate de la primul strigăt, oricât de contradictoriu ar fi părut. Țipetele și înjurăturile erau nelipsite în casa ei natală, proferate în special de tatăl ei bețiv și întâmpinate cu un torent de insulte de mama ei: lepădătură, porc mizerabil, las’ să crape în șanțul ăla din care s-a târât afară.

Mandl ar fi putut băga mâna în foc că, în casa familiei Rosé, nu țipase niciodată nimeni. În casa fami­liei Rosé, oamenii cântau la instrumente, mâncau din farfurii de porțelan, cu tacâmuri de argint, și sărutau galant mâna doamnelor. Nu, țipetele vulgare sau – mai rău – bătăile n-ar fi făcut decât să accentueze diferențele de educație dintre ele, iar Mandl nu putea permite așa ceva. În prezența celorlalte, va fi în continuare Bestia. În prezența Almei Rosé, va rămâne o admiratoare manierată a tuturor lucrurilor pline de rafinament.

– Nu mi se par niște pretenții exagerate, spuse ea gân­ditoare, într-un final. Veți primi o baracă nouă. Și uniforme noi. În ceea ce privește dușurile, va trebui, deocamdată, să le împărțiți cu deținutele din secto­rul Kanada.

– Nici o problemă, Lagerführerin. Mulțumesc pentru generozitate și înțelegere.

Își strânseră mâna la ușă – era pentru prima oară când Mandl dădea mâna cu o deținută. Dar Alma Rosé nu se comporta ca o deținută oarecare, ci mai degrabă ca un oaspete distins, care îi onora cu prezența ei. Mult timp după plecarea celebrei violoniste, Mandl rămase nemișcată, cu ochii în palmă și un zâmbet tâmp întipărit pe față. Dăduse mâna cu nimeni alta decât Alma Rosé.

Prizonier într-un lagăr nazist desemnat să-i suprave­gheze pe ceilalți și să desfășoare diverse sarcini administrative

Anexarea Austriei de către Germania nazistă, la 12 martie 1938

3

Blocul Muzical de la Birkenau avea și un număr pe el – 12. Baraca cenușie, din lemn, era amplasată chiar la marginea lagărului de femei, într-o zonă mult mai ferită. Aici, iarba nu era mâncată de deținutele înfometate, iar pinii le ofereau umbră în după-amiezile toride. Alma, însă, nu se lăsa amăgită. Un strat subțire de funingine, proaspăt depus, colora peluza în cenușiu. Pinii mascau gardul din sârmă ghimpată, înalt de cel puțin patru metri. Dar, cel mai sinistru lucru dintre toate era un corp lung de clădire, cu un un coș înalt, care se întindea imediat lângă gard, precum un prădător la pândă. Dormita în momentul acela – coșul nu scuipa fum unsuros și înecăcios spre cerul azuriu, dar Alma știa foarte bine la ce se uita. Era crematoriul.

– Noul vostru bloc, o anunță Maria Mandl, pe tonul vesel al unei recepționere de hotel.

Una dintre gardiencele care o însoțeau tuși ușor, spre a-i da de înțeles Almei că favorurile acordate de șefa lagărului unor deținute nedemne trebuiau primite cu recunoștință.

– Minunat, murmură Alma, cu ochii la coș.

– Fetele au fost transferate ieri, dar, după cum poți auzi, au început deja să exerseze, zise Mandl, cu un zâmbet și mai larg. Vino să te prezint.

– Achtung!7 zbieră altă gardiancă, intrând în baracă.

După ce-și șterse discret mâna liberă pe rochia albastră – noua uniformă a orchestrei feminine de la Birkenau –, Alma le urmă pe Mandl și pe gardience, cu vioara în mâna cealaltă.

La vederea gardiencelor SS și a înseși șefei lagărului de femei, membrele orchestrei se ridicară numaidecât și încremeniră în poziție de drepți. Mandl le făcu semn să se așeze la loc, pe scaunele așezate în semicerc, în ju­rul pupitrului de dirijor din mijlocul spațiului pentru repetiții. Apoi se întoarse spre Alma, cu o expresie de desăvârșită mulțumire pe chip.

În împrejurări normale, Alma ar fi privit-o ca pe o glumă proastă. Dar înțelese repede că, pentru Birkenau, mai suprapopulat și mai infect decât lagărul principal de la Auschwitz, baraca aceasta era dintre cele mai acceptabile. Alma nu intrase niciodată în barăcile obișnuite din lagăr, dar auzise multe despre ele. Lagărul de femei de la Birkenau era una dintre amenințările preferate ale Magdei pentru nou-venite, iar poveștile de groază ale responsabilei de bloc maghiare își atingeau întotdeauna scopul:

– Dacă te mai joci cu răbdarea mea, îți trec numele pe lista de transfer. Crezi că e rău la Auschwitz? Hai să vedem dacă-ți place să dormi pe un pat de lemn, suprapus, cu încă șapte-opt femei înghesuite lângă tine, în loc să ai patul tău, cu saltea și pernă. Iar, dacă n-ai loc în paturile de lemn, trebuie să dormi la nivelul inferior. Ai idee ce înseamnă nivelul inferior? Podeaua de piatră udă. E un spațiu așa îngust, că va trebui să te strecori ca într-o cușcă de