câine. Dacă ai noroc să încapi lângă alte șapte femei într-unul dintre paturile de la mijloc, să nu te mire dacă te trezești cu excremente în cap în timp ce dormi – dizenteria e foarte frecventă și, odată ce se închid ușile blocului, adio mers la latrină, mielușelele mele. Toată lumea își face treaba pe unde se nimerește. Există și paturile de sus, foarte râvnite de femeile care dorm dedesubt, dar și astea au neajunsurile lor: când plouă, îți curge apa direct pe moacă, printre scândurile acoperișului. Iar vara se face o asemenea nădușeală, încât te sufoci mai repede decât în camera de gazare. Noaptea, vin șobolanii să vă ronțăie călcâiele rozalii. N-aveți idee cât de mult le plac prospăturile.

Între timp, Alma se lămurise că Blockälteste Hellin­ger folosea aceste povești înfricoșătoare ca să le țină la respect pe prizoniere și că nu-și dusese niciodată la capăt amenințările de a le transfera în iadul de la Birkenau, dar imaginile erau extrem de convingătoare. Nici măcar promisiunile lui Mandl că orchestra va primi o locuință nouă nu reușiseră s-o liniștească pe Alma. Tot Birkenau era. Anticamera camerei de gazare.

Cercetă cu luare-aminte încăperea. Obișnuitele paturi cu trei niveluri de la Birkenau, dar, spre ușurarea Almei, acestea aveau cearșafuri. Pături și perne adevărate, una pe fiecare pat. Podeaua era din lemn, nu din pământ sau piatră; nu exista tavan, doar acoperișul, dar de el atârnau cabluri cu becuri, ceea ce era deja un lux nemaiauzit pentru celelalte deținute, care trebuiau să-și dea rația de pâine în schimbul unor cioturi de lumânări, ca să aibă un strop de lumină în barăcile lor ca niște grajduri. Era o colibă jalnică, dar o colibă jalnică în care se putea locui, și asta era tot ce conta deocamdată.

Alma îi aruncă lui Madl un zâmbet crispat.

– Lagerführerin, nu știu cum să-ți mulțumesc pentru generozitatea dumitale, spuse Alma, străduindu-se din răsputeri să-și ascundă sarcasmul din voce.

Mandl zâmbea cu gura până la urechi.

– N-ai de ce să-mi mulțumești. În ciuda zvonurilor care circulă, sunt deschisă la orice discuție rațională, iar argumentele pe care mi le-ai adus au fost foarte convingătoare. Am făcut ce era normal să fac în situa­ția de față.

O adevărată filantroapă cu biciul în mână, se gândi Alma, silindu-se să zâmbească din nou.

– O, și aici e apartamentul tău, o anunță Mandl, des­chizând ușa camerei de lângă intrare.

Era o debara, nu o cameră și nicidecum un „apartament“. Patru pereți albi între care, printr-o minune, fuseseră înghesuite un pat, o masă cu două scaune și un dulăpior. Ăsta-i Birkenaul, iar calul de dar nu se caută la dinți, cugetă Alma, posomorâtă. Trebuia să fie recunoscătoare că avea camera ei și, prin urmare, se putea bucura de puțină intimitate.

Totuși, nu putea să nu se revolte împotriva acestei inechități. De ce să-i mulțumească acestei femei pentru că îi dăduse un coteț de câine, când nici măcar n-ar fi ajuns aici, dacă nu era Führerul lor dement cu declarațiile lui potrivit cărora să fii evreu era o crimă împotriva umanității, ce trebuia pedepsită cu moartea? De ce să fie recunoscătoare pentru o fărâmă de milostenie acordată ei și noilor ei protejate, când nici una dintre ele nu ar fi trebuit să se afle acolo; când toată această fabrică de exterminare nu ar fi trebuit să existe?

– Mulțumesc, Lagerführerin, izbuti să rostească printre dinți. Ești foarte generoasă.

În clipa aceea, observă un șal atârnat pe spătarul unuia dintre scaune.

– Se pare că mai locuiește cineva aici, spuse, arătând spre el.

– A locuit mai demult, răspunse Mandl, luând nepăsătoare șalul de pe scaun și aruncându-l pe hol.

Alma se cutremură, căci abia acum își dădea seama cât de trecătoare sunt aceste privilegii.

Cu aceeași eleganță placidă și studiată, Mandl îi făcu semn Almei s-o urmeze în mijlocul camerei de repetiții. Se opri în dreptul pupitrului de dirijor și duse mâinile la spate. Flancând orchestra pe ambele laturi, gardiencele ei îi imitară poziția, ca două reflexii demente, în uniformă.

– V-o prezint pe Alma Rosé, care vă va fi de-aici încolo Kapo și dirijoare, le anunță Mandl pe femeile din orchestră.

Lângă ea stătea țeapănă o femeie blondă, care strângea disperată bagheta în mână. Cu o bucurie sadică, Mandl îi făcu semn s-o predea noii conduceri.

– Czajkowska, de-acum încolo vei avea doar funcție de responsabil de bloc. Camera ta va fi ocupată de noua Kapo. S-o eliberezi cât mai repede și să te muți în camera alăturată. Trebuie să asculți și să te supui noii Kapo și dirijoare în tot ce spune, zise șefa de lagăr și-și plimbă agale privirea peste orchestră, ca pentru a se face mai bine înțeleasă. Dacă vă străduiți, Frau Rosé o să scoată ceva din voi.

Frau Rosé. Alma era conștientă de privirile uluite ațintite asupra ei. Se întreba dacă îi recunoșteau numele sau erau mirate s-o audă pe Mandl că i se adresează atât de respectuos. Aruncă un ochi în direcția șefei de lagăr; văzu cum fetele se trăgeau temătoare din calea ei – un banc de peștișori speriați în fața unui rechin alb. Probabil le părea de neconceput ca un mare alb să arate respect unei persoane care nu era tot un prădător în haine cenușii.

– Dar, dacă mi se plânge cumva că îi sabotați eforturile, vă trimit într-un Aussenkommando și-o să râniți în pământ douăsprezece ore pe zi în loc să cântați. E limpede?

– Jawohl, Lagerführerin, reverberă în tot blocul strigătul puternic și ușor speriat.

Mulțumită că amenințările ei avură efectul dorit, Mandl se întoarse spre Alma.

– Le-am ordonat gardiencelor mele să se ocupe de tot ce-ai cerut. Cred că au rezolvat între timp. Dar, dacă te nemulțumește ceva, trimite-mi vorbă prin Rap­portführerin Singer sau prin Spitzer, de la biroul administrativ, zise Mandl, arătând din cap spre tânăra pe nume Spitzer, de la oficiul administrativ al lagărului, care ținea o mandolină în brațe și avea o