– Mulțumesc, Lagerführerin, spuse Alma, plecând ușor capul.

Dintr-un motiv de neînțeles, în loc să le lase să-și vadă de treabă, Mandl se codea să plece.

– Lagerführerin dorește să-mi ceară ceva? întrebă Alma, impunându-și să schițeze un alt zâmbet politicos.

Mandl se lumină la față, parcă încurajată de vorbele violonistei.

– Se poate să le cânți ceva? Ca să înțeleagă odată ce muzică vreau să aud de la ele.

Alma o citea foarte bine pe șefa lagărului – nu acesta era motivul ei principal. Voia s-o asculte pe Alma pentru propria satisfacție. În sfârșit, se inversaseră rolurile pentru țărăncuța din Austria Superioară, care-și cumpăra cele mai ieftine bilete la Filarmonica din Viena, și pentru violonista desăvârșită, care cânta pe scenă, în rochia ei elegantă, de mătase. Acum, fosta țărăncuță o avea pe violonistă la cheremul ei, iar Alma înțelegea perfect acest lucru.

– O deranjează pe Lagerführerin dacă interpretez Cear­dașul lui Monti? întrebă Alma.

Preț de o clipă, Mandl încremeni sub privirile curioa­se ale gardiencelor SS.

Alma se abținea cu greu să nu rânjească cu gura până la urechi. Lovitura ei subtilă își atinsese ținta cu o precizie extraordinară: pretinsa iubitoare a lucrurilor rafinate habar nu avea cine e Monti și cum sună afurisitul lui de Ceardaș.

Dar Alma se văzu nevoită să admită în sinea ei că Mandl își recăpătă rapid stăpânirea de sine.

– Mi-e indiferent. Cântă ce vrei tu.

Alma așteptă ca Mandl și gardiencele să ia loc în primul rând, așeză vioara sub bărbie și atinse coardele cu arcușul, cufundând întregul bloc în vraja melodiei populare pe care, în copilărie, într-o viață de mult uitată, tatăl ei i-o dădea s-o exerseze ore în șir. Profesorul Rosé – iubitul ei Vati –, un perfecționist veritabil, o punea s-o cânte iar și iar, până când o învățase pe de rost și o putea interpreta cu ochii închiși, fără partitură muzicală, exact cum făcea și acum, spre uluirea gardiencelor SS.

Le spulberă cu piesa aceea scurtă și simplă, cum spulberase publicul și criticii la Filarmonica din Viena, lăsându-i pe toți fără grai și obligându-i să renunțe la stilul arogant în care scriau mereu despre interpretarea ei. Tehnică foarte bună, dar prea artificială. Prea masculină; nu există pasiune între ea și instrument, așa cum ar trebui… Pe corbii aceia îngâmfați, gătiți cu fracuri, îi făcuse deja să izbucnească în ropote de aplauze; să reușească același lucru cu gardiencele SS era floare la ureche. Băteau din palme ca niște copii și o priveau minunate – cum or fi izbutit să prindă un asemenea fluture rar în colecția lor?

Privindu-le cu atenție și cu un dispreț bine mascat, Alma se întreba același lucru. Făcu o plecăciune nu foarte adâncă în fața publicului cenușiu și întrebă dacă doresc să mai asculte ceva.

– Pregătește ceva pentru diseară, cu orchestra, dacă se poate, îi ceru Mandl și se ridică de pe scaun. Vom invita câțiva ofițerii SS.

Imediat ce se închise ușa după ele, Alma se trezi în fața noilor ei protejate. Erau vreo douăzeci în total, fără să le pună la socoteală pe fosta dirijoare și pe cele două fete – Hilde și Karla – pe care le cunoștea deja. Toate păreau s-o studieze pe Alma, impresionate, dar precaute. După o scurtă verificare, Alma concluzionă că cel puțin una dintre ele, chiar Spitzer de la schreibstube8, făcea parte din așa-zisa elită a lagărului. Imediat ce începuseră zvonurile despre transferul Almei la Birkenau, Magda Hellinger o învățase personal cum să identifice asemenea detalii – dacă dorea să scape cu viață, firește.

Un număr mai scurt pe pieptul unei deținute indica statutul privilegiat al acesteia. Numerele scurte aparțineau celor dintâi prizoniere, așa-zisele VIP-uri ale lagărului. Acestea erau numite Kapo – funcționare deținute – și responsabile de bloc. Majoritatea posturilor administrative erau ocupate de casta lor. Ușor de deosebit de celelalte prizoniere, defilau țanțoșe în ținute civile și cu cizme perfect lustruite, asemănătoare cu cele ale șefelor lor din SS. Purtau părul pieptănat cu cărare într-o parte și-și verificau leneș ceasurile în timp ce fumau țigări de import și își supravegheau subalternele. La fel ca gardiencele SS, aveau dreptul să ia și să salveze vieți – un baston greu le atârna la șold, o amintire sinistră a puterii pe care le-o încredințaseră superioarele lor în uniforme.

– În lagăr, toată lumea e coruptă, mai mult sau mai puțin, îi explicase Madga cu doar câteva zile înainte. E important să știi pe cine să mituiești. Gardienii SS primesc orice – aur, valută, bijuterii –, dar numai deținuții din Kanada pot face rost de ele. Le-ai văzut pe femeile lor? Coafate după ultima vogă franceză, unghii lăcuite, parfumuri, cercei… Teufel, înjură ea. Unora le merge mai bine aici decât acasă la ele! Ce dacă crematoriul funcționează fără oprire? Semenii lor sunt mânați ca vitele, ca să fie gazați și incinerați, în vreme ce alea din schimbul de noapte de la Kanada stau la soare și cântă chiar în spatele zidului care le desparte de camerele de gazare.

Magda clătinase indignată din cap și continuase:

– Cât despre bărbații din Kanada, sunt mai rău decât agenții de bursă! Când m-am dus la ei să fac rost de cearșafuri și prosoape pentru blocul nostru, la ordinul doctorului Wirths, am rămas cu gura căscată. La fiecare câteva minute, mai făceau o tranzacție. Unul avea dresuri de mătase abia scoase din valiza unei amărâte, probabil gazată între timp, și le oferea unei fete din Kanada pentru zece dolari. Fata a scos banii de la sutien – au lenjerie alea de-acolo, și ce minunăție de lenjerie! – și i-a întins de parcă erau o nimica toată. O afacere bună pentru ea, dacă ne gândim că o să-i vândă unei gardience SS pentru treizeci de dolari și, uite așa, îi rămân douăzeci în