buzunar. După care apare alt vânzător. Ăla avea un săpun franțuzesc de lavandă – nedesfăcut – o adevărată comoară! Cineva i-a oferit la schimb o sticlă de Hennessy pe care doar ce-o găsise. Uite asta fac cât e ziua de lungă în timp ce sortează toate bogățiile alea. Câtă vreme împart prada cu ofițerii de gardă – aceștia nu mai acceptă decât valută și bijuterii, pentru că le ascund mai ușor de superiorii lor –, nu-i deranjează nimeni.

Cu ochii ațintiți la responsabila de bloc maghiară, Alma îi sorbise fiecare cuvânt, fără s-o întrerupă deocamdată cu vreo întrebare. Aceste informații îi puteau salva viața în viitorul apropiat. Avea timp să ceară detalii mai târziu; pentru moment, era esențial să afle cât mai multe lucruri, să le rețină și să le împartă pe căprării: gardienii SS, ierarhia prizonierilor, prețul vieții unui deținut în dolari americani sau dinți de aur.

– Tatuajele de pe pieptul deținuților sunt la fel de importante ca numerele, reluase Magda. În lagărul de bărbați, Triunghiurile Verzi – criminalii – reprezintă jumătate dintre Kapo. Triunghiurile Roșii – prizonierii politici – reprezintă cealaltă jumătate. Majoritatea Roșilor sunt polonezi, pe când Verzii sunt în mare parte nemți. Prin urmare, Verzii sunt considerați superiori Roșilor doar pentru că sunt arieni. Dar Roșiii sunt mai bine organizați, așa că Verzii trebuie să fie prudenți când au de-a face cu ei, dacă nu vor s-o pățească.

Pe Alma începea s-o doară capul. Era dificil să faci un asemenea exercițiu mental pe stomacul gol, dar se străduia să asculte cât mai atent vorbele asistentei.

– La femei, lucrurile stau tot cam la fel, doar că la Birkenau cele mai multe Kapo sunt alese dintre pri­zonierele antisociale – Triunghiurile Negre. Cele mai multe sunt prostituate germane. După ele, vin Triun­ghiurile Verzi, dar astea sunt puține la număr. Pe urmă, cele Roșii, și abia după ele, venim noi, evreicele, Ste­lele Galbene. O ierarhie de-a dreptul hilară, dacă te gândești – ucigașele și prostituatele au putere neli­mitată asupra unor foste profesoare universitare, doctorițe, jurnaliste și artiste –, dar asta-i situația la Auschwitz-Birkenau. Totul se rezumă la sânge. Dar re­lațiile sunt și mai importante decât sângele.

Acum, când stătea înaintea acestor femei, majoritatea dintre ele Roșii, Alma îi mulțumea din tot sufletul Magdei pentru învățăturile ei. Dacă erau Roșii, însemna că erau poloneze. Numaidecât, femeile începură să șușotească în limba lor, ridicând din ce în ce mai mult tonul. Mișcau buzele, dar nu-și dezlipeau ochii de la Alma, cu un amestec de neîncredere și ostilitate în privirile lor tăioase și reci.

Încurajată de faptul că noua conducătoare a orchestrei nu se grăbea să-și impună autoritatea asupra lor, una dintre fete arătă spre steaua galbenă a Almei și bombăni ceva către fosta Kapo. Alma nu trebuia să le cunoască limba ca să înțeleagă ce spune: ce căuta o evreică la conducerea orchestrei? Situația îi era familiară deja; se confruntase cu o astfel de atitudine în toată Europa cucerită de Hitler și nici nu îi mai dădea atenție. Ce o dezamăgea era sticlirea dușmănoasă din ochii tovarășelor ei de suferință. Poloneze sau nu, trebuiau să fi înțeles până acum că toate erau de aceeași parte a baricadei. SS-ul era dușmanul, nu ea.

Alma își îndreptă atenția spre evreice. Spre deosebire de poloneze, acestea stăteau cuminți și tăcute și se uitau în jur fără s-o privească în ochi, cu un aer inexplicabil de vinovat pe chipuri.

Doar Spitzer de la schreibstube, reprezentanta elitei lagărului, o privea cu o expresie impenetrabilă. Slabă și cu osatură fină, femeia avea ochi negri și strălucitori, pe care-i mijea din când în când, ceea ce-i dădea un aer viclean. Că o făcea din curiozitate sau ca s-o studieze mai bine, Alma hotărî s-o ignore deocamdată pe Spitzer și-i întinse mâna, cu palma în sus, fostei Kapo.

– Mă numesc Alma Rosé. Mă bucur să te cunosc. Îmi cer scuze pentru modul în care ne-am cunoscut și te asigur că nu doresc în nici un fel să-ți subminez autoritatea în bloc. Poți să-ți păstrezi îndatoririle de Kapo și te voi asculta ca orice membră a orchestrei. Tot ce îți cer e să-mi permiți să coordonez în continuare activitățile muzicale. N-o lua ca pe o insultă la adresa ta sau a orchestrei…

– Nu mă simt insultată, o întrerupse fosta Kapo, zâmbind, și-i strânse mâna.

Vorbea foarte bine germana, cu un discret accent polonez.

– Sofia Czajkowska, deținut politic. Îmi face plăcere să te cunosc. Ai mare dreptate în ce privește orchestra și talentele mele de dirijor. Îmi lipsesc cu desăvârșire. Dar Lagerführerinei Mandl i-a intrat în cap că aș fi înrudită cu compozitorul rus Ceaikovski – ceea ce nu-i adevărat – și din cauza asta m-a pus șefă. Pot să cânt foarte bine câteva melodii la chitară, dar nici o piesă mai complicată, ca aceea pe care-ai interpretat-o mai devreme. Așa că, preia liniștită frâiele orchestrei și muncește-ne cât dorești. Avem un singur țel în momentul ăsta – să scăpăm de aici cu viață, când va fi să fie, și ar fi o prostie din partea mea, și a oricărui altcineva, să-ți pun piedici. E limpede că ai cea mai mare experiență dintre noi toate – fă tot ce consideri de cuviință, Frau Rosé, numai să rămânem în viață.

– Spune-mi Alma, te rog.

– Așa o să fac, dar e mai bine ca celelalte să nu-și per­mită asemenea familiaritate, zise ea și arătă din cap spre orchestră. O să ai mai multă autoritate în felul ăsta.

Apoi Sofia se întoarse spre fostele ei subalterne și începu să vorbească în poloneză. Din câte-și dădea seama Alma, traducea discuția dintre ele pentru fetele care nu înțelegeau germana.

Mormăielile nemulțumite încetară. Una câte una, fetele încuviințau încântate din cap la vorbele ei. În scurt timp, câteva chiar îi zâmbeau Almei, care răsuflă ușurată. Schimbarea de regim se produsese în cele mai pașnice condiții.

– Înțeleaptă decizie, îi zise Spitzer de la schreibstube, câteva minute mai târziu. Dacă încercai să preiei conducerea fără încuviințarea Sofiei, ți-ar