– Nu mă interesează șefia, îi explică Alma pe un ton calm. Mă interesează doar să scăpăm toate cu viață de aici. E tot ce contează.

– Se vede.

Preț de câteva momente, fata cu ochi negri și vicleni păru să stea pe gânduri; apoi întinse brusc mâna și se prezentă sub alt nume decât cel pronunțat de Mandl.

– Sunt Zippy. Zipporah mai exact, dar așa sunt cunoscută în mediile clandestine. Nu cred că e nevoie să mai menționez că pentru toți ceilalți trebuie să fiu Helen Spitzer de la schreibstube.

– Firește, zise Alma și-i strânse mâna micuță, profund emoționată de încrederea neașteptată care i se acorda.

O auzise pe Magda pomenind de mișcarea de rezistență din lagăr, cu profund respect și fascinație. O avertizase să stea departe de ei, dacă nu voia să aibă necazuri, căci ilegaliștii ajungeau în ștreang cu o precizie de ceasornic. Contrabandă, radiouri clandestine, foi volante scrise de mână, sabotaje minore la locul de muncă – din perspectiva Magdei, activitățile lor erau relativ inofensive, dar SS-ul nu era la fel de indulgent. Din nu se știe ce motive, Alma își imagina că toți ilegaliștii erau bărbați – posibil foști soldați în Armata Roșie, cu o minimă pregătire militară, ori activiști francezi, trimiși la Auschwitz pentru implicarea în Rezistență. Nicidecum o mandolinistă cu ochii șireți și mâinile delicate, tipice muzicienilor.

– Deci tu mi-ai făcut rost de vioară, spuse Alma, privind-o pe Zippy cu și mai mult respect.

– E bună de ceva? întrebă fata, dezvelindu-și dinții frumoși într-un zâmbet larg. Trebuie să fie bună de vreme ce ai cântat atât de frumos.

– Să fiu sinceră, am făcut-o mai mult de ciudă.

– Mi-am dat seama, spuse Zippy, făcându-i cu ochiul. Îmi place de tine. O să te descurci bine aici, crede-mă, adăugă și își reluă locul pe scaun, cu mandolina în mână. Poruncește, Frau dirijor. Suntem gata.

„Atenție!“ (în limba germană în original)

Biroul administrativ, inclusiv în cadrul unei unități mili­tare germane

4

Concertul din acea seară a fost un succes, cu toate că Alma l-a susținut aproape în întregime, lăsându-le pe fete s-o acompanieze doar pe anumite bucăți pe care le cunoșteau bine. Leoarcă de sudoare pe spate, Alma așteptă răbdătoare ca șefa de lagăr să primească felicitările colegilor ei pentru această achiziție valoroasă în cadrul orchestrei. Acasă, la Viena, ar fi dat deja pe gât paharul cu apă obligatoriu, care o aștepta în culise, după care ar fi revenit pe scenă. La Birkenau, însă, lucrurile stăteau altfel. Însetată și nervoasă, Alma se uita la ofițerii SS care pălăvrăgeau despre ea și se felicitau pentru talentul ei.

După aceea, în loc de cârnați mucegăiți și pâine râncedă, membrele orchestrei primiră o masă adevărată – cartofi cu varză murată și chiar puțină carne – de la profund recunoscătoarea șefă de lagăr. A doua zi, Mandl îi mai acordă o favoare Almei, noua ei pro­tejată evreică: un bilet de voie, semnat de însăși Lager­führerina, și permisiunea de a merge în Kanada.

– Poți să iei orice dorești, declară Mandl cu mărinimie când Alma o întrebă politicos ce anume are voie să ia de acolo. Când ajungi acolo, arată-i Rottenführerului9 de gardă acest ausweis10 și spune-i că are ordin de la mine să-ți pună la dispoziție orice dorești. Ai grijă să nu pierzi biletul de voie. Foarte puțini deținuți privilegiați primesc așa ceva, așa că ține-l mereu la tine când ieși din lagărul de femei. Îi mai apucă zelul pe colegii mei și s-ar putea să te împuște dacă te prind fără ausweis.

Era o senzație stranie și înfricoșătoare să umble singură prin lagăr. Cărări bătătorite, un labirint de garduri din sârmă ghimpată, turnurile gardienilor, șiruri nesfârșite de barăci și strigăte – Halt! – care veneau de sus, invizibile și amenințătoare, de câte ori Alma o lua în direcția greșită. Încremenită de frică, ridica mâinile și flutura ausweis-ul, țipând la gurile negre ale mitralierelor ațintite spre ea.

– Nu trageți, vă rog! Am bilet de voie!

– Zona asta e interzisă!

– Lagerführerin Mandl m-a trimis la Kanada!

– Ți se pare ție că aici e Kanada?

– Nu știu unde este. Fiți amabili și arătați-mi.

Gura mitralierei se întoarse încet spre stânga.

– Pe drumul de-acolo, prin lagărul de bărbați, la stân­ga de clădirea spitalului.

– Mulțumesc din suflet, răspunse ea și se trase înapoi cu spatele, așteptându-se ca rafalele mitralierei să izbucnească în orice clipă.

– Ai grijă pe unde mergi! Încă un pas și te prăjești pe gardul electric. Vacă proastă!

Până să ajungă în lagărul bărbaților, Alma era lac de sudoare pe spate. Soarele cobora spre apus, dar aerul era îmbâcsit de cenușă. Nori cu miros greu umbreau cerul și dădeau impresia că se lasă noaptea înainte de vreme. Fulgi mari și unsuroși cădeau pretutindeni în jurul Almei; rămășițele omenirii nimicite i se așezau moi pe pielea dezgolită.

Alma se șterse pe braț, dar nu făcu decât să întindă cenușa. Palma îi era acum fumurie. Cenușa îi acoperea pleoapele, îi pătrundea în nări; deschise gura să tragă aer în piept și-i simți gustul pe limbă.

Își scoase baticul de pe cap, îl întoarse pe cealaltă parte și încercă să-și curețe limba, fața, ochii, brațele goale. Atât de puternice îi erau oroarea și scârba, încât celelalte simțuri îi amorțiseră. Auzi vag strigătul furios al unui gardian SS care-i cerea să se dea la o parte. Abia când acesta i se puse în cale, cu o privire turbată și cu biciul în mână, Alma se trase instinctiv înapoi.

– Am ausweis…

– Stai la distanță! Trece marșul!

În clipa aceea îi zări.