Echipele externe.

Era o paradă grotescă; Infernul lui Dante, al nouălea cerc al iadului. Mărșăluiau și mărșăluiau, toți cu capetele rase; buboși și zbârciți; costelivi; cu picioarele goale și negre; în zdrențe ale căror dungi dispăruseră de mult, sub straturi de sânge și mizerie. Priveau fix înainte, cu ochi goi în care se stinsese și ultimul licăr de speranță. Mergeau cocârjați ca niște bătrâni, deși nu aveau mai mult de patruzeci de ani.

Cu șepcile trase pe frunte, mărșăluiau prin fața ofițerului care-i privea de sus, ca o zeitate crudă din vremuri străvechi. Din când în când, acesta se amuza plesnindu-i cu biciul peste obrajii brăzdați de sudoare. Bărbații abia dacă tresăreau, căci își pierduseră capacitatea de a mai simți durerea. Mergeau mai departe, năluci chinuite și acuzatoare, suflete zdrobite, foști avocați, slujbași publici, medici de renume, profesori universitari, scenografi și funcționari bancari. Părea aproape de neconceput acum însăși ideea că fuseseră cândva mai mult decât niște sclavi fără chip.

Alma se cutremură. Până în ziua aceea, se amăgise la gândul că ar fi învelită într-un cocon protector. Doar era Alma Rosé. Naziștii n-ar fi îndrăznit să se atingă de ea. Acum înțelegea cu groază că cel puțin o parte dintre acești bărbați nutriseră, probabil, aceeași iluzie deșartă când coborâse pe platforma de la Auschwitz.

Bâjbâind ca într-un coșmar, Alma izbuti, în cele din urmă, să ajungă în sectorul Kanada. Aici era o cu totul altă lume. Alma se opri și privi năucită șirurile interminabile de depozite cu ușile larg deschise. Dinăuntru, răzbăteau râsete de femei, vesele și lipsite de griji. Nu se vedea nici urmă de gardieni, doar un Kapo care comenta placid din vârful mormanului de saltele pe care lenevea ca un pașă, cu țigara în mână. Deținuții, însă, nu păreau să dea mare atenție instrucțiunilor lui. Dacă nu purta banderola de Kapo, Alma nici nu l-ar fi deosebit de subalternii lui, căci aproape toți cei din Kanada purtau haine civile.

În depărtare, un grup de fete îmbrăcate cu pantaloni negri, pantofi și cămăși lejere, de vară, triau bagajele. Alma le privea coafurile, ceasurile de la mâini și zâmbetele largi și nu-i venea a crede că sunt aievea. Câțiva deținuți descărcau valizele din remorca unui camion. Li se vedeau brațele musculoase prin tricourile albe. Doar șepcile vărgate trădau faptul că sunt prizonieri.

Diferența dintre locul acesta și lagărul de bărbați depășea orice imaginație.

Un gardian SS cu trese de Rottenführer ieși dintr-un depozit, căscând, și își întinse brațele deasupra capului, cu ochii mijiți în lumina soarelui, precum o pisică dolofană. Se apropie de grupul femeilor, arătă leneș spre ceva și rânji – pesemne una dintre fete făcuse o glumă. Alt deținut veni la el, își scoase șapca, pocni din călcâie și-i întinse palma deschisă. Gardianul pipăi curios obiectul și îl vârî imediat în buzunar.

Gardienii SS acceptă orice, îi reveniră în minte vorbele Magdei. Dar cu asemenea nesimțire? Atât de fățiș?

Pe de altă parte, cine-ar fi obiectat? Poate că nu era lucru rău că gardienii SS erau atât de corupți. Era suficient să te uiți la deținuții care-i cadoriseau și observai avantajele. Oamenii de aici nu aveau nimic în comun cu armata mai mult moartă decât vie pe care Alma o văzuse mărșăluind spre barăcile îmbâcsite.

Se apropie de Rottenführer și-i arătă ausweis-ul semnat de Mandl. Bărbatul nici nu se uită la hârtie, ci doar îi făcu semn unei femei care golea valizele la câțiva metri de el.

– Te conduce Kitty, spuse el și își aprinse o țigară, suflând fumul în fața Almei. N-ai voie să iei aur, bijuterii și valută. Astea-s ordinele Reichului.

Alma se abținu cu greu să nu-l întrebe la ce i-ar folosi valuta aici.

– Știu. Mi-a explicat Lagerführerin Mandl.

– Jawohl, Herr Rottenführer, o corectă gardianul.

Alma ridică ochii la el și descoperi cu mirare că bărbatul rânjea.

– Se spune: Jawohl, Herr Rottenführer, îi mai explică el o dată, de parcă ar fi vorbit cu un copil. Sunt militar.

– Eu sunt muziciană, replică Alma, neputându-și reține un zâmbet.

– Așa, deci!

Desfăcu brațele într-un gest neajutorat și se uită amuzat la ea. Până și gardienii SS erau altfel aici decât în lagărul de bărbați, îmbunați de bogățiile care-i înconjurau și îngăduitori cu deținuții de pe seama cărora aveau numai de câștigat.

Prizoniera căreia i se adresase cu numele Kitty o trase pe Alma de mânecă. Avea buclele negre prinse cu ace de păr, ochi vioi și sprâncene pensate, care se mișcau expresiv când vorbea.

– Nu-i bine să fraternizezi public cu gardienii, îi șopti imediat ce se îndepărtară. Pe ascuns, fă-o cât vrei tu. Dar nu în văzul tuturor. Umblă vorba că vin în inspec­ție câțiva ștabi de la Berlin; dacă vă prind că stați la taclale, pe el îl trimit pe front. Și pe tine, acolo.

Arătă cu degetul manichiurat spre hornurile care se înălțau peste depozitele în apropierea cărora munceau femeile din Kanada. Din ele ieșeau spirale de fum cafeniu și gros. De aici venea „zăpada“.

Alma nu-i răspunse, ci doar înghiți o gură de fum, în momentul în care vântul îl aduse la ea, și fu cât pe ce să vomite din cauza mirosului grețos de carne arsă.

Kitty ridică mirată din sprâncene. Nu părea deloc tulburată. Lucrau la câțiva pași de monstruozitățile astea și se obișnuise cu mirosul.

În scurt timp, o conduse pe Alma într-un depozit. Desfăcu o față de pernă și se apucă s-o umple cu lucruri, în văzul „musafirei“ sale, care se ținea după ea, încă buimacă.

– Lenjerie. E musai să ai mai multe schimburi de len­jerie. Ce mărime porți?

Măsură numaidecât din priviri silueta zveltă a Almei.

– Patruzeci și doi. La sutien, doi? Ăsta-i un B; cred că e nepurtat! Uite, are încă eticheta pe el!